Scriitorii, puterea şi violenţa simbolică, sau despre „eroi” şi „trădători” – cronica unei lansări d

Motto:

„Da azi, cu cleştile aninătoare,

Putem pământul sâ-l urnim din loc,

Şî când a şere lumea munşitoare,

Aprindem tot în flacăra de foc!”

(L. Corneanu, „Noi – tinerimea”)

În contextul nostru local, cu relativ puţine apariţii editoriale demne de luat în seamă, debutul unui autor „basarabean” la o prestigioasă editură din Occident, cu o carte despre scriitorii „moldoveni” din perioada stalinistă, nu putea trece neobservat. Lansarea volumului lui Petru Negură din 19 martie (la „Librăria Nouă” a Editurii Cartier) a fost un adevărat eveniment, din cel puţin două motive: în primul rând, datorită dimensiunii sale „internaţionale” (astfel, cartea a fost prefaţată şi prezentată de cunoscuta specialistă în domeniul istoriei românilor, Catherine Durandin), şi, în al doilea rând, datorită interesului deosebit pe care l-a putut suscita un studiu de „sociologie a intelectualilor” (fie aceştia şi locali) în rândul publicului de la noi. Chiar organizarea acestui eveniment (rezultat al eforturilor comune ale Alianţei Franceze şi ale presei locale) mi se pare simptomatică şi revelatoare pentru importanţa proiectelor comune de acest fel şi, mai ales, pentru impactul lor potenţial.

Cartea lui Petru Negură propune o radiografie incitantă, complexă şi multidimensională a traiectoriei personale, ideologice şi instituţionale a unui grup social - scriitorii moldoveni - într-o epocă marcată de transformări sociale şi culturale majore, dar şi de un grad de violenţă (simbolică şi reală) fără precedent. Pornind de la o lectură paralelă a poziţionării scriitorilor faţă de construcţia naţională în Basarabia interbelică şi faţă de „construcţia socialistă” în RASSM, autorul reuşeşte un adevărat „tur de forţă” intelectual, abordând subiecte fundamentale din experienţa istorică a Basarabiei şi Transnistriei, precum: modernizarea şi provocările ei, relaţiile dintre centru şi periferie, mizele identitare şi diversele ipostaze ale „fabricării naţiunii”, problema creării, acceptării sau respingerii unui „canon cultural” etc. Toate aceste aspecte se încadrează într-o analiză minuţioasă şi nuanţată a relaţiei dintre intelectuali şi putere, care răspunde, într-un mod foarte original, şi la întrebarea despre cauzele acelei „identităţi disonante” care rămâne, şi până astăzi, dilema fundamentală a societăţii moldovene.

Vorbitorii (Catherine Durandin, Igor Caşu, subsemnatul şi, fireşte, autorul însuşi) s-au axat pe diverse aspecte ale semnificaţiei şi mesajului cărţii. Astfel, dna Durandin a făcut o introducere cuprinzătoare şi densă a contextului în care a apărut volumul, referindu-se la „descoperirea” acestui spaţiu periferic al românităţii în mediile academice franceze, datorită unor lucrări de foarte bună calitate apărute recent sau în curs de apariţie. Totuşi, cercetătoarea franceză a subliniat că majoritatea acestor studii sunt scrise în cheie politologică (cum este, de exemplu, cazul tezelor Angelei Demian sau al lui Florent Parmentier). Deşi fascinată de calitatea şi entuziasmul acestor tineri savanţi, dna Durandin a accentuat lipsa unor lucrări bazate pe o abordare istorico-sociologică, empirică, a cazului basarabean. Una din lacunele studiilor menţionate mai sus ar fi, în viziunea ei, preferinţa pentru metodele cantitative şi statistice de analiză, care, deşi necesare, nu sunt suficiente pentru relevarea dinamicii istorice şi a unei voci mai „vii” a acestui teritoriu. Tocmai în acest ultim domeniu excelează Petru Negură: deşi aplică şi el, în analiza sa, metode sociologice riguroase şi sofisticate, volumul prezentat posedă şi calităţi narative deosebite, datorate, nu în ultimul rând, tocmai „recuperării” acelor voci deseori reprimate sau marginalizate în tratările de până acum. Cu alte cuvinte, autorul reuşeşte să impresioneze nu numai prin erudiţie, analize lucide şi echilibrate, o metodologie coerentă şi bine construită, ci şi, mai ales, prin suflul textului şi vivacitatea naraţiunii. Dna Durandin a vorbit şi despre dimensiunea mai „personală” a relaţiei sale cu autorul (în calitate de membră în comitetul său doctoral), accentuând empatia şi implicarea sa profundă în complexul subiect al cercetării. O astfel de cercetare i s-a părut dnei Durandin o încununare logică şi foarte potrivită a seriei pe care o coordonează la editura pariziană.

Pentru istoricul Igor Caşu îmbinarea dintre denumirea „generică” şi subtitlul cărţii (care arată o relaţie dintre două sfere) reflectă esenţa mesajului transmis de autor. Cel puţin la fel de importantă, în viziunea lui Caşu, este şi depăşirea „paradigmei totalitare” în favoarea unei analize sofisticate (un exemplu ar fi conflictul dintre grupul „basarabean” şi cel „transnistrean”, în anii ’50, când actorii locali se foloseau de relaţiile lor moscovite). O virtute specială, remarcată de Ig. Caşu, este combinaţia perfectă dintre o bază arhivistică impresionantă şi tehnicile intervievării unor subiecţi atent selectaţi, ceea ce conferă surselor folosite o credibilitate (dar şi savoare) mult mai mare. Istoricul a remarcat şi avantajele studierii sociologice a scriitorilor, făcând o distincţie foarte interesantă între constrângerile (profesionale, dar şi ideologice) mai mari la care sunt supuşi, bunăoară, istoricii (mai „conservatori”) în comparaţie cu libertatea de opinie (relativă, desigur) de care se bucură scriitorii. Rolul central al scriitorilor provine şi din ipostaza lor de „creatori” ai identităţilor naţionale şi ai standardelor lingvistice, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul RSSM. Un alt aspect (de astă dată sociologic) este legat de „permeabilitatea” şi caracterul relativ şi dinamic al „grupărilor” concurente din sânul scriitorilor locali, criteriile de apartenenţă la ele neavând deseori legătură cu provenienţa geografică (de exemplu, în cazul lui Liviu Deleanu sau al lui Moses Kahana). În legătură cu acest fapt, este important să avem o atitudine prudentă faţă de schemele generalizatoare ale „sovietologiei.” Igor Caşu a fost deosebit de interesat de problema patrimoniului cultural şi a reabilitării clasicilor în RSSM în contextul general al URSS, arătând rolul centrului în schimbarea atitudinii faţă de „moştenirea culturală” românească. Această problemă a fost tratată de pe poziţiile unui paralelism cu cazurile tajik şi azer, astfel putându-se depăşi clivajele locale. Istoricul a lansat un apel pentru „balcanizarea” studiilor istorice (în sensul unei descentralizări şi fragmentări creative), evidenţiind necesitatea apariţiei unor studii monografice dedicate anumitor categorii socio-profesionale şi a relaţiei lor cu puterea. Vorbitorul şi-a concluzionat expunerea cu sublinierea rolului „dezgheţului” de după 1956, când scriitorii au „reînnodat” continuitatea culturală românească şi au reuşit să-şi depăşească condiţia de „eroi” sau „trădători.”

În ce mă priveşte, am relevat temeritatea şi ambiţia lăudabilă a autorului de a depăşi cadrul îngust al unei analize instituţionale a Uniunii Scriitorilor Moldoveni, care formează subiectul de bază al cărţii. Unul dintre cele mai interesante şi complexe aspecte abordate în volum este problema modernizării şi a diferitelor viziuni modernizatoare care se întâlnesc în acest spaţiu în perioada interbelică. Cu alte cuvinte, proiectele de construcţie identitară românească şi sovietică pot fi interpretate ca două variante ale modernităţii (chiar dacă admitem caracterul autoritar şi extrem de vio­lent al statului sovietic). De aici rezultă şi proiectele mobilizatoare în care se încadrează scriitorii din epocă. De asemenea, poziţia centrală, dar şi extrem de nesigură a scriitorilor în cadrul acestor proiecte de construcţie identitară demonstrează existenţa unor interstiţii, a unor spaţii intermediare, de „negociere” individuală şi colectivă, chiar în limitele destul de înguste ale statului sovietic din perioada de apogeu a stalinismului. Un alt subiect fascinant al volumului se referă la controversele generaţionale din Basarabia şi RASSM, care sunt tratate de autor în termeni sociologici şi, deci, opuşi unei judecăţi „valorice”, încă atât de prezentă în istoria noastră literară. Mi se pare incontestabil meritul lui Petru Negură de a fi folosit metoda sociologică pentru a elucida o problemă istorică. În acest sens, volumul este un exemplu de „multidisciplinaritate” în acţiune. Totodată, chiar dacă mesajul cărţii poate părea „provocator”, ar trebui să încercăm să depăşim viziunea maniheistă asupra relaţiilor dintre intelectuali şi putere în regiunea noastră.

Petru Negură s-a referit în luarea sa de cuvânt, din finalul lansării, mai ales la experienţa de scriere a cărţii sale, pe care a definit-o drept o „aventură” dificilă şi pasionantă, în acelaşi timp. În pofida incongruenţei timpurii a intereselor sale literare postmoderne cu un proiect de analiză a „realismului socialist,” subiectul a devenit treptat unul fascinant pentru autor. Iniţial, tânărul cercetător basarabean îşi imagina propriul demers sub forma unei scheme tripartite (scriitorii ocupând partea centrală a „triunghiului”, cu puterea situată la „vârf” şi cu publicul aflat la bază). În această schemă, scriitorii aveau rolul de „arhitecţi” ai identităţii publicului, acţionând la comanda puterii. Mediul scriitorilor moldoveni era unul foarte complex, dominat de relaţii ambigue între ei (conflictuale, dar şi de solidaritate), şi, mai ales, între ei şi putere. Petru Negură demonstrează, de fapt, că nu exista o relaţie de subordonare a scriitorilor faţă de putere sau de dominaţie totală. Exista permanent o tendinţă de „autonomizare” a scriitorilor (Bourdieu), de căutare a unei nişe, oricât de înguste, de libertate, în ciuda presiunilor politice. Dincolo de aceste reflecţii generale, autorul a împărtăşit câteva episoade curioase de „adaptabilitate” a scriitorilor faţă de regim (cazul lui Bogdan Istru şi al unui poem dedicat, iniţial, Marii Uniri şi apoi „adaptat” contextului sovietic) sau de cariere distruse din motive uneori prost înţelese sau anecdotice (de ex., cazul lui I. Canna şi al „plagiatului” său). Problema acestui „joc” continuu dintre demnitatea umană şi acomodarea scriitorilor la un regim depersonalizant este, într-adevăr, un argument central al autorului atunci când se referă la practicile Uniunii Scriitorilor din RSSM - o „instituţie totală” (Erving Goffman). Acest proces de „acomodare” este înfăţişat de P. Negură sub forma unei „adaptări primare” (adică a acceptării regulilor şi practicilor din această instituţie), dar şi a unei „adaptări secundare” simultane (subminarea sau tacticile de „evitare” a acestor reguli). Au reuşit sau nu scriitorii să construiască o identitate „moldovenească”? Răspunsul este, din nou, foarte ambiguu: aceşti scriitori construiau o identitate „moldovenească” (după formă), dar românească în ce priveşte conţinutul. Procesul de „românizare latentă” (cf. Charles King), început de la mijlocul anilor ’50 (dar având antecedente şi în RASSM, între 1932-38), şi care nu a fost vreodată recunoscut ca atare, a şi dus, până la urmă, la formarea „identităţii disonante” din societatea moldoveană.

Aş dori, de asemenea, să remarc două aspecte care au creat o atmosferă specială în cadrul acestui „mini-salon de carte”, patronat de Editura Cartier. Mă refer, în primul rând, la rolul de moderator al lui Emilian Galaicu-Păun, care a „ghidat” discuţia cu abilitate şi căldură, presărând-o pe alocuri cu ironie şi umor. În al doilea (dar nu şi în ultimul) rând, să amintim pres­taţia extraordinară a actorului Andrei Sochircă, care a „flancat” discursurile propriu-zise ale serii. Publicul a avut ocazia unică de a fi „transportat” în epoca proletcultismului şi a „revoluţiei culturale” prin cele două poeme ale lui Leonid Corneanu, recitate de talentatul actor la începutul şi sfârşitul acestui „spectacol” editorial. Mai mult decât orice, această „incursiune vie” în universul stalinist a sensibilizat întreaga audienţă. Motto-ul pe care l-am ales pentru textul de faţă nu este decât o replică palidă a acestui univers simbolic, dar şi a universului „real,” mult mai complex, pe care îl întruchipa. Să lăsăm, deci, cititorul avizat şi/sau interesat să judece ce însemna să fii scriitor sub regimul stalinist. Oricum, nu însemna nici eroism, nici trădare (sau, poate, şi una, şi alta?). Cartea lui Petru Negură este cheia perfectă pentru a decodifica o lume apusă, dar încă foarte prezentă, din păcate, în cotidianul Republicii Moldova, „independente”. Aşteptăm cu mult interes apariţia versiunii româneşti a volumului, promisă de autor.

________________

Petru Negură, Ni héros, ni traîtres: Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (Paris: L’Harmattan, 2009)

(Contrafort, 3-4 (173-174), martie-aprilie 2009)