"...cartea sociologului moldovean devine una de avangardă și poate constitui un model pentru an

Petru Negură: Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, Chișinău, Editura Cartier 2014

Elaborată inițial ca teză de doctorat în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (2007), Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, de sociologul și istoricul basarabean Petru Negură marchează o binevenită punere în temă asupra contextului și logicilor sociale care au condus la structurarea câmpului literar din Republica Moldova în perioada stalinistă (intervalul 1924-1956). Trei sunt temele centrale pe care le abordează studiul lui Negură: relațiilor complexe care se stabilesc între scriitori și putere într-un sistem totalitar; ingineria cultural-identitară – înțeleasă ca un „proces de construcție națională” – operată în Republica Moldova în cadrul sovietizării și modul de ajustare în regiunile de la marginea imperiului sovietic a unui model literar hegemonic impus de către centru : realismul socialist.

Salutată și de o prefață elogioasă semnată de Catherine Durandin, cartea lui Petru Negură se remarcă în primul rând prin tonul echilibrat și atent la nuanțe, ca și prin abordarea într-o cheie sociologică de inspirație bourdieusiană a unui ghem de probleme decurgând din faliile care străbat societatea basarabeană a ultimului secol, cu antagonismele sale culturale uneori greu de surmontat. Încercând să se plaseze la egală distanță de discursurile naționaliste sau de cele al unei nostalgii comuniste ținute încă în viață de paralizia politică a unui stat captiv, studiul surclasează totodată condescendența ignorantă cu care sunt adesea privite dilemele intelectuale din Republica Moldova în mediile culturale de dincoace de Prut, incapabile adesea de a se detașa de cadrele unui discurs hegemonic deopotrivă estetizant și naționalizant.

Percepția Basarabiei și problemelor basarabenilor este de regulă, în România, împărțită intre o bunăvoință condescendentă, opacă la context, și un naționalism restaurativ cu nostalgii interbelice. Din păcate se ignoră efectele eșecului administrativ al guvernărilor din perioada interbelică și perioada războiului, reproducându-se și în abordarea post-comunistă inadecvarea abordării multiculturalității Basarabiei în termenii monoculturalismului românesc. Având obsesia „străinilor de neam” ce ar popula această provincie și manifestând o lipsă totală de considerație față de capacitatea de guvernare la nivel local sau regional, administrația românească a Basarabiei va sfârși prin a fi privită la rândul ei ca abuzivă și străină chiar de către co-etnicii români de aici. Costurile simbolice ale acestei percepții nu vor mai putea fi surmontate până azi – dar acestea nu sunt decât un ingredient în setul de dileme și situații conflictuale acumulate istoric care vor crea moștenire problematică.

Încorporată Imperiului țarist începând cu 1812 și până la finele Primului Război Mondial, Basarabia secolului al XIX-lea dezvoltă discrepanțe sociale și culturale importante, care vor afecta pe o durată lungă procesele de modernizare și de construcției a identității naționale. Imperiul țarist reușește să rusifice, prin educație și control administrativ, elitele urbane basarabene, dar nu reușește să pătrundă în straturile rurale și needucate ale populației locale. Educația, statusul social și cultura urbană specifică lumii rusești vor produce astfel o frontieră de segregare socială elitară care nu este neapărat marcată etnic, dar care discriminează puternic o lume rurală nealfabetizată și neintegrată, al cărei mod de reproducere a etnicității rămâne totuși intact. Este vorba de fapt de un eșec al modernizării provinciei de la periferia unui imperiu militarist și limitat în resurse, insucces care se va continua apoi, la alt nivel, printr-un eșec al modernizării sociale și culturale sub tutela statului român, între 1918 și 1940, foarte puțin corectat ulterior de o politică de dezvoltare controlată și limitată, cu decalaje socio-economice, teritoriale și culturale deliberat întreținute, în timpul dominației sovietice. Regiunea rămâne cumva captivă până astăzi în statutul ei de frontieră politică și culturală între puteri cu ambiții naționalizante sau hegemonice, situație în care identitățile etnice, sociale sau politice cunosc o paletă foarte largă de forme de expresie, uneori reciproc antagonizante.

În acest context, câmpul literar basarabean evoluează într-un spațiu al confruntărilor determinate de logici de poziționare și legitimare intelectuală ce se raportează la moștenirea culturală a țarismului, la politicile interbelice de „românizare”, la tendințele identitare regionaliste sau la ingineria culturală a autorităților sovietice din epoca staliniană, menită a diferenția și legitima o limbă și o națiune noi, „moldovenești”, construite prin recul față de componentele tradiționale românești sau basarabene. Astfel, „în contextul specific al Moldovei sovietice (teritoriu disputat între URSS şi România), scriitorii moldoveni sovietici au contribuit la formarea şi la difuzarea unui model de identitate „moldovenească” (în opoziţie cu cea „românească”), angajându-se la crearea unei limbi, a unui patrimoniu şi a unei „metode” literare, destinate unui presupus public-ţintă: „truditorii Moldovei”. Limba literară, patrimoniul literar (numit în epocă „moştenire literară”) şi, în sfârşit, canonul literar oficial al realismului socialist – chestiuni care au reprezentat principalul obiect de preocupare al Uniunii Scriitorilor din acea epocă – au constituit, totodată, mize importante în raporturile de forţă dintre scriitori şi autorităţile sovietice şi (sub influenţa acestor raporturi) dintre scriitorii înşişi, ca grupuri şi ca indivizi. Activitatea acestor scriitori a fost influenţată de presiuni puternice din partea puterii, dar şi, într-o măsură mai mică, din partea unui public real sau potenţial.” (pp.17-18) notează autorul.

Studiul descrie minuțios etapele acestor confruntări, începând cu perioada de după Unirea din 1918 și până în epoca destalinizării (sfârșitul anilor 50), folosind documente de arhivă, interviuri cu protagoniști activi în epocă, texte programatice și literare apărute în revistele vremii între 1931 și 1957. Liniile de demarcaj între protagoniști nu sunt însă doar etnice. Există diferențe mari regionale (studiul examinează atent tensiunile permanente dintre scriitorii basarabeni și cei „transnistreni”, adică formați în perimetrul fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, înființată în 1924), generaționale și educaționale (după profilul și conținutul național al culturii școlare asimilate). Aceste diferențe generează strategii de legitimare, de apărare și de atac specifice, cu confruntări de putere între actori și grupuri care își schimbă adesea rolurile în funcție de jocul intereselor, confruntări arbitrate de instanțe politice în continuă schimbare la rândul lor. Epoca staliniană nu mai este astfel privită cu un bloc uniform, ci mai degrabă ca un teatru în care conjuncturile istorice oferă ocazia unor frecvente redefiniri și repoziționări în câmp. „Oscilația de decenii a administraţiei şi a intelectualităţii locale între două concepţii lingvistice şi culturale diferite, determinată în mare măsură de conflictele din instituţia literară – conchide autorul, conduce nu numai la o oscilaţie a reformelor lingvistice, ci şi la o dedublare identitară a elitelor moldoveneşti, care lasă urme adânci în limbajul, dar şi în conştiinţa publicului, vizibile până în zilele noastre.”

Ceea ce face, astfel, ca scriitorii moldoveni să nu poată fi declarați nici „eroi” („dizidenți” sau „rezistenți”, în limbajul postcomunist) dar nici „trădători” este tocmai acest joc conjunctural înăuntrul unei instituții literare sufocant încadrate politic. În mod paradoxal, mâna de fier stalinistă și epurările succesive care au marcat viața de organizație a Uniunii scriitorilor au făcut ca orice dizidență să fie brutal suprimată. În același timp, represiunea a creat un efect paradoxal, observă foarte pătrunzător Petru Negură, în măsura în care, ca urmare a întăririi pozițiilor lor politice „scriitorii cei mai „loiali” își permit luxul de a-și lua unele libertăți față de regim. De-a lungul mai multor ani, liderii oficiali ai facțiunii basarabene din USM, Emilian Bucov și Andrei Lupan, manifestă cel mai înalt grad de opoziție față de concepția sovietică despre limba literară și despre patrimoniul literar (probleme deosebit de sensibile în Moldova sovietică).” (p. 386) Jocul de poziționare este astfel ambivalent: cei care „colaborează” și cei care „opun rezistență” sunt aceeași. Este o concluzie care permite o reevaluare a problematicii analizei câmpului cultural în epoca comunistă în termeni nuanțați. Reușind să depășească, prin construcție analitică, pasiunile partizane inerente abordării unui astfel de subiect, cartea sociologului moldovean devine una de avangardă și poate constitui un model pentru analize similare aplicate spațiului românesc.

Marius Lazăr,

Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca