„(...) finalul este o situație în care nu avem nici disidenți, nici colaboratori zeloși, nici „eroi”

Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, traducere din franceză de Gabriela Șiclovan, Chișinău, Editura Cartier, 2014, 442 p.

Am aflat de existența acestei lucrări mai întâi în limba franceză[1], în primăvara anului 2009, apoi în urma discuțiilor din revista culturală de bună condiție de la Chișinău, „Contrafort”[2]. Autorul cărții nu îmi spunea foarte multe în acel moment, în pofida unui curriculum cu adevărat impresionat. Ca mulți alți colegi de generație din Moldova de peste Prut, studiase în anii ’90 la Universitatea din Iași și, ulterior, urmase un stagiu doctoral în străinătate. De altfel, Petru Negură a obținut doctoratul în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, în 2007, cu teza care constituie de altfel și suportul textual pentru ediția franceză a lucrării de față. Publicată la o editură pariziană prestigioasă, L’Harmattan, cartea l-a proiectat pe Petru Negură printre cercetătorii semnificativi din spațiul românesc, capabili să reînnoiască profesional, sub raport metodologic și ca analiză, studierea comunismului și a politicilor cultural-educaționale în secolul XX. Academic invitat la mai multe centre de cercetare de prestigiu, printre care Centrul Franco-German Marc Bloch din Berlin, Universitatea California, Berkeley, Zweigstelle Leipzig der Sudosteuropa-Gesellschaft, președinte al Forumului de Studii Interdisciplinare Plural din Chișinău și lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Moldova, Petru Negură este totodată un intelectual public, cu numeroase radiografii politice și sociale privitoare la evoluția actuală a spațiului dintre Prut și Nistru.

Lucrarea a apărut în limba română în anul 2014, la editura Cartier. Dintru început, se impune precizarea că Nici eroi, nici trădători… nu este doar o traducere, așa cum lasă să se înțeleagă pagina de gardă, cu menționarea traducătorului sau cu identitatea de titlu în limba franceză și cea română. Referințele bibliografice mai actuale de 2009 arată dorința autorului de a completa ediția franceză, după cum ultimul capitol, deși regăsibil în teza de doctorat, este inedit editorial. În orice caz, în momentul în care am citit-o, dezbaterea din jurul cărții devenise una semnificativă în mediul cultural de la Chișinău, interesat de construcția identitară de către sovietici a națiunii moldovenești[3]. Lecturile asupra textului lui Petru Negură au fost diferite, în mod evident, venite fiind din câmpuri epistemice diverse. Nu doresc să sintetizez aici punctele de vedere exprimate de criticii literari, de sociologi sau de istorici[4]. Am fost intrigat oarecum de o afirmație a unuia dintre cei care au luat cuvântul în această discuție (Mircea V. Ciobanu), care considera Nici eroi, nici trădători... ca fiind scrisă pentru „publicul occidental”, dată fiind nu atât metodologia cercetării (contestabilă totuși de literat, întrucât Petru Negură nu aplică criterii estetice producției literare din realismul socialist), cât vehicularea unei istorii cunoscute în mare de cei din Basarabia și aplecarea autorului spre anecdotic și „bârfe” de scriitori. Dar, parcurgând lucrarea și fără a fi francez, german sau anglo-saxon, am fost frapat de faptul că știam foarte puține lucruri despre realitățile trăite de cei de lângă noi, cu care împărtășim, în mare parte, un patrimoniu și o limbă comune, dacă nu și același trecut. Despre evoluția istorică a celor dintre Prut și Nistru lecturasem anterior cărțile lui Charles King[5], Wilhemus Petrus Van Meurs[6] sau Ronald J. Hill[7] și, mai recent, cercetările lui Igor Cașu[8], Viorica Olaru Cemârtan[9] etc. După cum îmi era familiar Raportul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova (așa numitul raport Cojocaru, după numele președintelui acestei comisii, istoricul Victor Cojocaru)[10]. Pe de altă parte, românii trecuseră, ca societate, printr-un fenomen cvasi-similar de aculturație, de impunere a valorilor sovietice; aparținând imperiului exterior al Moscovei, spre deosebire de Basarabia, parte integrantă a statului sovietic, fenomenul comunizării nu a fost identic în România, continuitățile culturale între mediul cultural antebelic și realitățile ideologice ale noului regim fiind numeroase[11]. Impunerea ideologică a comunismului în Basarabia, obiectul de studiu asumat de Petru Negură, ne dezvăluie însă o istorie încă puțin cunoscută a realităților de peste Prut, structurată de agresiunea regimului sovietic în spațiul esențial al ființării unei comunități, cel al patrimoniului cultural și al identității. Circumscriind foarte bine domeniul de referință al cercetării, sub raportul surselor documentare și de istorie orală, dar și sub raport metodologic, autorul prezintă mediul literar din Basarabia de după 1945, având ca reper instituția literară cheie a regimului ideocratic, așa cum au fost în genere toate sistemele totalitare: Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (USM), instituție al cărei rol atribuit de partid era promovarea canonică a valorilor comuniste în literatură și crearea de cetățeni loiali statului sovietic.

Abordarea sociologică a actorilor (scriitorii), organizațiilor și mecanismelor culturale de impunere culturală a puterii reprezintă doar o parte a demersului academic realizat de Petru Negură. El descrie în fapt o întreagă „lume” supusă sovietizării accelerate după victoria URSS în războiul mondial; proiecția realismului socialist într-o periferie imperială este un fenomen politic, social și cultural totodată care depășește cadrul unui grup definibil drept al scriitorilor și trimite la procesul construcției naționale în Basarabia.

Reconstituirea evoluției și funcțiilor unei instituții într-un context istoric determinat îi impune autorului, în mare măsură, o dispunere cronologică a narațiunii. Fapt care avantajează fluența textului și a lecturii lui.

În primele două capitole ale lucrării, Literatura română din Basarabia: între integrare națională și căutarea unei identități regionale, respectiv Instituția scriitorilor din RASSM: o întreprindere „național-culturală”, Petru Negură realizează o paralelă între scriitorii din Basarabia românească, pe de o parte, și din Transnistria, realitate inventată ca republică autonomă moldovenească de conducerea de la Moscova; în subsidiar, și mai ales pe relația cu intelectualii din Basarabia, autorul indică marile teme ale dezbaterilor din perioadă: chestiunea identității naționale sau sociale, relația dintre centru și periferie, cu nașterea, între scriitorii români de dincolo de Prut, a unor perspective regionaliste, direcția modernizării, problema „canonului cultural”. Dar actorii perioadei nu sunt egali, subliniază Petru Negură, chiar dacă ei se numesc și se definesc la fel, după cum nici literatura pe care ei o creează nu este analogă. Scriitorii români basarabeni acționează autonom, într-o societate locală care cunoaște o perioadă de renaștere națională și de instruire și armonizare culturală, orchestrată întrucâtva de statul și de elitele de la Chișinău. Emulația culturală din micile orașe/târguri și absolvenții liceelor românești oferea acestor scriitori o receptare reală. Ei înșiși cunoșteau o dinamică generațională: față de „bătrânii” unioniști (cei care făcuseră unirea în 1918, de tipul lui Pantelimon Halippa), „tinerii” scriu diferit sub raport lingvistic și estetic și dezvoltă convingeri politice autonomiste, apropiate de realitățile regiunii. Preocupați de cunoașterea maselor și de instruirea lor, ca parte a proiectului de „pedagogie socială” pe care îl asumă, Nicolai Costenco, Vasile Luțcan ș.a. clamau necesitatea integrării și nu asimilării Basarabiei în ansamblul României întregite, ca formă de a structura demnitatea locuitorilor de aici în cadrul noii entități. Violența discursivă nu a depășit însă, afirmă autorul, paginile revistei „Viața Românească”, condusă în tandem de Pan Halippa și de Nicolai Costenco[12]. Constituirea Societății Scriitorilor Basarabeni, autonomă de societatea de la București, cu 60 de membri, îi demonstrează lui Petru Negură (și nouă, totodată) reprezentativitatea mediului literar din Basarabia. În același timp, elita tânără de literați s-a identificat cu idealul politic și social al regiunii, ea rămânând în iunie 1940 la Chișinău. În ipostaza de actor al muncii culturale cu dublă vocație, educativă și identitară, scriitorii români au dorit să colaboreze cu sovieticii pentru educarea maselor, ca formă de a depăși subdezvoltarea societății basarabene.

Spre deosebire de omologii de peste Nistru, scriitorii moldoveni din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cunoșteau o realitate politică și ideologică radicală. Petru Negură descrie, în acest capitol, un personaj construit în mare măsură de puterea sovietică, chiar dacă mulți din cei desemnați scriitori aveau o experiență anterioară în domeniul literaturii. Refugiați din Basarabia (Samuil Lehțir sau Iosif Vainberg) sau chiar din România vechiului Regat (Liviu Deleanu/Lipa Cligman, originar din Iași), din rațiuni diferite (în care convingerile au avut locul lor), ei s-au găsit după 1924 într-o „țară” creată de Moscova pe teritoriul RSS Ucrainene din motive de politică externă și pentru a stimula revoluția mondială comunistă pe direcția României. Scriitorii s-au încadrat, astfel, obiectivului comunist de edificare națională și culturală la marginea Imperiului, moldovenismul afirmat având rolul să creeze sentimentul apartenenței la noua patrie. Scriitorii din RASSM nu făceau de altfel literatură, ci se defineau mai curând drept ingineri pe șantierul identității și, în spiritul Moscovei, ei denunțau în scris „opresiunea din Basarabia”, regiune pe care sperau să o alipească „raiului sovietic”. Sub raport profesional, ei se găsesc la intersecția dintre jurnalismul literar și literatura angajată. Limba moldovenească utilizată în operele lor le era dictată de la Centru. În anii ’30, ca urmare a interesului mai general al liderilor sovietici de a avea un canal mai bun de difuzare a propagandei și de a arăta românilor basarabeni Transnistria ca vitrină a patriei lor potențiale, scriitorii moldoveni au experimentat atât alfabetul latin, cât și pe cel chirilic, după reforma lingvistică din 1938. Formă ideologică de apropiere de popor, de masele muncitoare și țărănești, ei refuzau împrumuturile din limba română literară și apelul la patrimoniul românesc, considerat „burghez”. Scrise în „graiul popular” și în registrul vag folcloric, textele lor erau marcate de lipsa oricărei preocupări pentru estetică. Petru Negură le caracterizează drept o scriitură primară, foarte schematică, în care „dușmanul de clasă”, „imperialistul”, „culacul”, „burghezul” erau opuși eroului pozitiv întruchipat de muncitor și comunist. La finalul perioadei interbelice, aceste scrieri se pierdeau în limbajul monologic al regimului, în osanalele la adresa puterii. Lipsiți de critică, scriitorii erau totodată conștienți de înapoiere și mândri că se situau de partea „binelui”. Ei aveau convingerea că opera lor era de folos proletariatului, că aveau un rol în educarea maselor populare. Însă, în pofida mijloacelor investite, atât opera lor socio-politică, de alfabetizare și de formare a noilor elite (mai ales tehnice și cadre politice locale), cât și identitară, de moldovenizare, a fost, după Petru Negură, un eșec. Cu doar 30% din populație vorbitoare de limba română în RASSM, cu funcționarii de origine etnică rusă sau ucraineană puțin interesați de procesul de creare a identității moldovenești, existența scriitorilor basarabeni depindea în totalitate de factorul politic. Ei evoluau în condiții non-culturale, fără critică și cu un public restrâns, expunându-și opera doar prin seratele impuse colhoznicilor și muncitorilor din fabrici sau prin presă.

Autismul scriitorilor nu trebuie însă absolutizat, avertizează autorul. Activiști ai puterii, ei aglutinează comportamente de grup, cu conflicte și mize personale îmbrăcate în principii estetice sau ideologice (denunțuri de „troțkism”, „înclinații decadente”, „liberalism putred”, „naționalism”). Ecou al luptelor din spațiul central al comunismului, epurările s-au regăsit și în spațiul scriitorilor basarabeni din Transnistria, sfârșind prin a impune noi „cadre” culturale, precum Mitrea Marcov sau Nistor Cabac. În același timp, scriitorii moldoveni din stânga Nistrului tind spre profesionalizare, creându-și o instituție proprie (Uniunea Scriitorilor Moldoveni, cu revista „Moldova literară”, redenumită ulterior „Octombrie”) și publicând mai rar în gazeta partidului.

Disecția sociologică a literaturii interbelice și analiza intelectualului literat, realizate în prima parte a cărții și rezumate de mine pe larg anterior, sunt decisive, din perspectiva lui Petru Negură, în înțelegerea interacțiunilor de după 1940 dintre scriitorii din dublul spațiu, real și inventat, de până atunci al Basarabiei. Posibilitățile de existență a scriitorilor și parcursurile lor personale sau profesionale în noua republică sovietică sunt evidențiate de autor mai întâi în perioada războiului (capitolul III, Scriitorii moldoveni, de la o „eliberare” la alta, 1940-1945) și, mai ales, în timpul stalinismului victorios (capitolul IV, Scriitorii moldoveni: de la „al doilea stalinism” la „destalinizare”).

Construcția narativă a lui Petru Negură din această a doua parte a lucrării diferă de abordarea preponderent istorică de până atunci. Obiectul cercetării sale este Uniunea Scriitorilor din Moldova, instituție oficială menită de Moscova să gireze fenomenul literar în sensul realismului socialist, să stabilească identitatea basarabeană și să contribuie astfel la construirea puterii comuniste în noua republică. La acest nivel, abordarea instituțională a USM (cu formalismul organigramei, cultura organizațională, modul de acțiune, stabilirea statutului de literat etc.) lipsește, autorul optând spre analiza sociologică extinsă a grupurilor care compun și recompun permanent instituția. Identitatea și legitimitatea lor se construiește diferit, iar Petru Negură invocă tradiția de luptă „revoluționară” anterioară, participarea la actele puterii sovietice din perioada războiului și din cea postbelică, vocația literară, factorul etnic, originea socială (foarte utile diagramele privitoare la structura socială a USM de la finalul capitolului IV) etc. În același registru metodologic, autorul indică multiplele conflicte dintre aceste grupuri pentru maximizarea pozițiilor publice și a influenței, pentru stabilirea unor relații privilegiate cu Centrul, în măsură să garanteze puterea în cadrul organizației. Confruntarea dintre două „moșteniri” a fost dezechilibrată inițial, arată Petru Negură, scriitorii transnistreni fiind favorizați de familiarizarea cu limbajul oficial și de cunoașterea intimă a mecanismelor și rețelelor de validare artistică. S-a adăugat ulterior capitalul simbolic dobândit de participarea lor directă pe front ca ofițeri sovietici. Mai numeros și solidar, grupul scriitorilor rămași în Basarabia după cedarea regiunii în iunie 1940 a depășit rapid șocul lingvistic și civilizațional al întâlnirii cu sovieticii. Ca formă de supraviețuire, intelectualii basarabeni s-au reeducat cultural și politic în sensul noilor realități, fiind integrați rapid (cu excepții, Petru Negură menționând ca „indezirabili” pe N. Costenco, Petre Ștefănucă, Mihail Curicheru, arestați și deportați la începutul războiului) de conducerea sovietică. Deși acest grup purta în perioada stalinistă „păcatul” formării lor „burgheze”, el a fost recuperat în mod interesat în perioada războiului, după includerea în instituții de propagandă și comunicare sovietică la Moscova (precum Radio Chișinău).

Competiția pentru poziții de putere locale, ce presupunea stabilirea unor direcții estetice în acord cu modelul central și a unor rețele de influență, și pentru avantajele sociale și economice (cantine, locuințe, recompense financiare) pe care le presupunea statutul de membru al instituției, îi permite lui Petru Negură o bună analiză a raportului centru-periferie din societatea sovietică. Deși sprijiniți de CC al PCM pentru conducerea USM, scriitorii transnistreni nu găseau întotdeauna înțelegere la Moscova. Mai mult, în anii ’50, în lupta identitară pentru limbă și patrimoniu (cu impunerea parțială a clasicilor literaturii române ca formă de existență a însăși literaturii din Basarabia), argumentele estetice au depășit denunțurile la adresa comportamentului „burghez” și „naționalist” al basarabenilor și presiunile locale. Legăturile literare pe care unii scriitori basarabeni (A. Lupan și E. Bucov) le dezvoltaseră cu omologii lor ruși la Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică și condamnarea de către Stalin a teoriilor lingvistice ale lui Nikolai Marr (limba evoluează sub presiunea factorului economic și social) au tranșat disputa asupra caracterului latin/român al limbii moldovenești. Încercarea de a traduce în moldovenește din română nuvela lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor, a fost singura întreprindere de acest fel.

Dorindu-se tutorii noii literaturi, scriitorii transnistreni s-au văzut adeseori deposedați de avantajele instituționale ale puterii în USM de către „basarabeni”, mai apropiați de sensul profesional al conceptului. Autorul descrie nevoia părților de conviețuire și de formare mutuală, în condițiile politicilor culturale și identitare promovate de la Moscova. Învățarea reciprocă a presupus ajutor în deprinderea noului limbaj al regimului pentru a fi conform din perspectivă oficială, dar și încercarea de a cunoaște mai bine „moldovenește”, chiar dacă era considerată „limbă de salon”; presiunea în această din urmă direcție era cu atât mai mare cu cât transnistrenii s-au îndreptat strategic spre poezie, gen mai favorabil eroizărilor și propensiunii spre cult specifică regimurilor totalitare.

Petru Negură refuză astfel schematizările facile. El arată credibil că aceste grupuri concurente ale scriitorilor locali nu erau etanșe, impermeabile, criteriile de apartenență neavând legătură cu proveniența geografică. Marginali sau marginalizați, unii scriitori basarabeni s-au îndreptat, din oportunism, ca formă de promovare sau de asigurare fizică, spre cei veniți din Transnistria; există însă și cazuri în care scriitori transnistreni, precum Leonid Corneanu (Cornfeld), un personaj cu un capital politic însemnat și care a asumat funcția de mediator între grupuri, s-au apropiat de basarabeni.

Ne este, astfel, înfățișată o istorie dinamică și complicată a USM și a actorilor ei, în contextul interesului pe care Moscova îl manifestă pentru producătorii de discurs, în ipostaza lor de „creatori” ai identităților naționale și ai standardelor lingvistice, dar și de funcționari ai politicilor de la Centru. Cu rațiuni preponderent exogene, dar fiind cauzată și de apariția treptată a unui public, prin venirea/formarea birocraților și specialiștilor în contextul sovietizării Basarabiei, creșterea numărului de scriitori a multiplicat grupurile din interiorul Uniunii. Autorul găsește mai multe tipuri de scriitori – „basarabeanul”, „transnintreanul”, „evreul”, „rusul”, „ilegalistul”, „femeia scriitoare” ș.a. –, într-o descriere halou a diferențierilor tot mai pregnante social și identitar din societatea basarabeană.

Perioada stalinistă este ilustrată de Petru Negură cu multe narațiuni punctuale, precum împrumuturile tacite din literatura română, în căutarea unui patrimoniu literar, modalitatea de a obține recunoașterea unională prin publicarea la Moscova în limba rusă ș.a. De asemenea, prezentarea unor traiectorii particulare umanizează personajele cercetării: Ion Canna și acuza de plagiat, în condițiile traducerii unei lucrări la centru, fapt care-i aduce decăderea din postura de „fondator al literaturii moldovenești sovietice” și-i încheie cariera; Igor Crețu, care s-a dorit tutorele „român” al tinerei generații; Nicolai Costenco, Moses Kahana, Emilian Bucov, Liviu Deleanu (Lipa Cligman) sau Bogdan Istru.

Analiza lui Petru Negură se oprește în momentul destalinizării, cu apariția revistei USM, „Nistrul”, în 1957, al reromânizării limbii moldovenești, dar și în momentul în care, la mijlocul anilor ’50, noua identitate era relativ bine stabilită: socialistă ca fond, românească prin formă, cu concesia alfabetului chirilic. Din această perspectivă, Basarabia se asemăna cu republicile vestice ale URSS, mai ales cu cele baltice, afirmă autorul, o comparație necesară, dar pe care aș fi dorit-o aprofundată și extinsă la fenomenul literar ca proces de impunere socială și ideologică a puterii sovietice. Favorizat de apariția cititorului tânăr, recent alfabetizat, scriitorul basarabean avea la sfârșitul „domniei” lui Stalin o anume identitate și începea să structureze o literatură. Constrângerile puterii asupra câmpului literar s-au diminuat, deși publicul era restrâns, legat de formalismul seratelor și conferințelor obligatorii pentru muncitori etc. și nu putea constitui instanțe de validare și consacrare.

Ultima parte a lucrării lui Petru Negură, O interpretare a literaturii moldovenești din perspectivă discursivă, semnifică o analiză de texte specifice din realismul socialist, organizată în jurul macrotemelor impuse sau împrumutate de la Centru: „Patria sovietică și dușmanii ei”; „Dușmanii din afară”/sau „dinăuntru”, figurile construcției socialiste, „muncitorii”, „colhoznicii”, „conducătorii” etc. Din perspectiva construcției de până la acest moment al lucrării, acest capitol de analiză a mesajului propagandistic promovat prin intermediul literaturii putea lipsi. Similar imaginilor anexă de la finalul lucrării (cu fotografiile scriitorilor și caricaturi sau extrase din revistele literare amintite anterior), el conferă cercetării o anume savoare și plasticitate. Abordarea discursului se limitează însă doar la descrierea toposurilor puterii; Petru Negură nu ne spune, spre exemplu, nimic despre frecvența acestor teme, de modul în care ele circulau în societate sau despre măsura în care, supuși unui proces de violență simbolică, indivizii își asumă sistemul de valori inoculat de regim.

La finalul prezentării acestei cărți, pentru mine, ca istoric, rămân mai multe aspecte care trebuie evidențiate. În primul rând, pregătirea metodologică foarte solidă a lui Petru Negură: metodologia nu este doar clamată introductiv, ci ajută la construcția propriu-zisă a obiectului cercetării. Autorul asumă o paradigmă interpretativă care refuză clișeele despre Basarabia sub controlul Moscovei și schemele generalizatoare ale sovietologiei, determinismul politic al Centrului drept creator al realităților culturale și politice de pe teren. Petru Negură depășește clivajul simplificator și moralizator erou/trădător, fiind preocupat atât de politicile statului sovietic, nu întotdeauna coerente, cât și de evoluția scriitorilor în diferitele conjuncturi politice, de relațiile dintre ei, conflictuale sau de solidaritate, de modul în care scriitorii se raportează la autorități și stabilesc diferite mize personale, politice sau identitare. Petru Negură este apropiat, de altfel, de interpretarea lui Michel Foucault asupra puterii, gândită ca nefiind unitară, uniformă sau univocă, de la vârf spre bază sau de la centru spre exterior. Raportul este inegal, dar chiar în condițiile stalinismului, ne spune autorul, au existat spații de „negociere” și „renegociere” individuală și colectivă pentru scriitori, iar relațiile lor cu puterea nu au însemnat o subordonare completă. În termenii economistului american Albert Hirschmann, monopolul comunist devenise „leneș” în anii ’50, solicitând conformismul, „adaptarea” și mai puțin adeziunea totală; faptul este de natură să explice eșecul politicii Moscovei de creare a omului nou în Basarabia. De altfel, chiar dacă absentează din narațiune actorii care stabileau directivele unor politici privitoare la Basarabia, analizau rezultatele și acordau recompensele, Petru Negură realizează un vast travaliu constructivist pe relația cu efortul statului sovietic de a defini o identitate teritorială și un grup etno-național distinct (prin limbă, cultură sau tradiții) în canonul realismului socialist; dar, arată Petru Negură, „politica națională” a Centrului de difuzare a modelului identitar basarabean nu era una omogenă, lipsită de contradicții, limba „moldovenească” fiind reformată adeseori ca structură gramaticală, vocabular de bază, alfabet ș.a., iar „moștenirea culturală” românească („burgheză”) fiind reabilitată în RSSM, după deradicalizarea regimului și în condițiile intrării României în sfera de influență sovietică. Cercetarea lui Petru Negură se înscrie, de asemenea, teoriei câmpului literar a lui Pierre Bourdieu, identificând aspirațiile scriitorilor la autonomie, cel puțin estetică, modul în care ei subminau sau evitau regulile și practicile înspre conformism ale Uniunii Scriitorilor. De asemenea, plasat în planul politic și social al unei instituții și al construcției ideologice pe care aceasta o generează, Petru Negură nu determină valoarea unei opere în perspectivă literară, ci o rescrie în contextul puterii sovietice ca bun cultural, având alte criterii de validare decât cele estetice. Prin urmare, autorul nu se referă la literatură autentică și „pseudo-literatură”, ci la ceea ce constituia în acel moment literatura: un fenomen instrumentat politic, legat de strategiile puterii sovietice, care trebuie înscris în tabloul de ansamblu al Basarabiei.

Discuția propusă de Petru Negură nu este astfel despre profesioniști și amatori, deși el introduce anumite sugestii privitoare la validitatea demersului literar. Unii dintre scriitori abdică de la propria lor conștiință artistică, de la menirea lor culturală, din dorința de a exista social în acele conjuncturi istorice, de a lua „cuvântul” și a participa astfel la putere, în ierarhia instituțiilor oficiale patronate de partid. Din oportunism sau ca adaptare la context, ei „trădează” o cauză a literaturii, conștienți adeseori de valoarea îndoielnică a propriilor lucrări, de jocul formal al relației cu publicul, de impostură.

Autorul cărții descrie astfel veridic o literatură fără critici și fără public, cu oamenii puterii ca instanță de validare literară și în care auditoriul este uneori inventat Circulația scriitorilor și operelor era o formă a violenței simbolice practicată de regim în acei ani, literatura existând prin impunere și control social în școli, serate, cenacluri literare, reviste obligatorii. La acest nivel al publicului (deși rolul acestuia de recunoaștere era minor), ar fi fost de dorit, o dată în plus, și o abordare a celui care suporta această literatură, nu doar a emițătorilor de mesaj; impactul social sau cultural al scriitorilor, modul în care receptau cititorii literatura oficială, măsura în care ei resimțeau demersul cultural ca pe o agresiune propagandistică – pot oferi o imagine a structurării reprezentărilor identitare din societatea basarabeană cu relevanță și astăzi.

Cunoașterii și construcției metodologice laborioase, de natură să explice mediul literar din Basarabia supus politicilor de sovietizare ale statului, Petru Negură îi adaugă recuperarea unei istorii. Deși sociolog ca formație, Petru Negură scapă de maniera generalizatoare a sociologiei, individualizând parcursurile sociale, ideologice și instituționale ale scriitorilor moldoveni. Autorul este preocupat nu doar de categorii umane și sociale, ci și de oamenii concreți și de evoluția lor. El reușește recuperarea unor voci marginalizate în istoria Basarabiei în secolul XX, de care eu auzisem foarte puțin, precum Ion Canna, Moses Kahana, Emilian Bucov, Igor Crețu, Aureliu Busuioc, Andrei Lupan etc., ajutând la decriptarea societății moldovenești în timpurile comunizării rapide, cu fricile și spaimele ei, cu rezistențele, imposturile și adaptările unor actori sociali, dominați de mize personale sau de grup.

În tot acest vast demers recuperativ, Petru Negură s-a bazat pe cuprinderea judicioasă a surselor disponibile, deopotrivă arhivistice (impresionează de altfel baza documentară și diversitatea căutărilor de „urme” care să-i sprijine cercetarea) și cele ale istoriei orale, interviuri ale unor actori de atunci, luate direct sau intermediate de apropiați. Autorul nu caută însă cu orice preț aceste mărturii retrospective, deși ele dau farmec textului. Precaut și încercând să ofere o analiză lucidă a acelor timpuri, el le credibilizează doar în situația în care puteau fi coroborate cu alte informații.

Lucrarea lui Petru Negură este, cred, una dintre cele mai erudite și mai utile lucrări pentru a înțelege mediul literar din Basarabia postbelică și condiția scriitorului, mai bine spus a celui care scrie și publică în perioada realismului socialist sovietic. Acționând în contextul presiunii puterii și în absența receptorului obiectiv, scriitorul oficial devenea un grup social în sine, care articulează un dialog restrâns cu ceilalți, cu publicul. Redus adeseori la statutul de instrument al puterii, preocupat să se redefinească imediat în raport cu direcțiile Centrului, el nu era complet lipsit de autonomie și de spațiu de negociere, cu atât mai mult cu cât puterea sovietică nu era întrutotul monolitică. În cadrul jocului formal și al distribuției de roluri, finalul este o situație în care nu avem nici disidenți, nici colaboratori zeloși, nici „eroi”, nici „trădători”.

[1] Este vorba de Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009.

[2] Vezi Andrei Cușco, Scriitori, puterea și violența simbolică, sau despre „eroi” și „trădători”. Cronica unei lansări de carte, în „Contrafort”, anul XV, nr. 3-4 (173-174), martie-aprilie 2009, p. 16-17.

[3] Vezi, mai ales, Mircea V. Ciobanu, Sociologia unei pseudoliteraturi, în „Contrafort”, anul XX, nr. 7-8 (227-228), iulie-august 2014, respectiv răspunsul autorului, Petru Negură, Natură moartă cu mere stricate. Despre întâlnirea ratată dintre un sociolog al literaturii și un critic literar, în „Contrafort”, anul XX, nr. 11-12 (231-232), noiembrie-decembrie 2014, p. 22.

[4] Mă raportez doar la dezbaterile din publicații pentru publicul larg, întrucât nu am întâlnit nici o recenzie profesională a lucrării în revistele academice din România și nu am știință de un astfel de text în revistele de specialitate din afară.

[5] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, traducere de Diana Stanciu, Chișinău, Editura Arc, 2002.

[6] Wilhemus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, traducător Ion Stanciu, Chișinău, Editura Arc, 1996.

[7] Ronald J. Hill, Soviet Political Elites. The Case of Tiraspol, London, Martin Robertson and New York, St. Martin's Press, 1977.

[8] Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova sovietică (1944-1989), Chișinău, Cartdidact,

2000.

[9] Viorica Olaru Cemârtan, Deportările din Basarabia. 1940-1941, 1945-1956, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009. Lucrarea a apărut ulterior, în 2013, și la Chișinău, la editura Pontos, într-o ediție revizuită și adăugită.

[10] Vezi lucrarea coordonată de Sergiu Musteață și Igor Cașu, Fără termen de prescripție. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, Chișinău, Editura Cartier, 2011, care conține părți din acest Raport.

[11] Vezi, mai recent, Ioana Macrea-Toma, Privilighenția. Instituții literare în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Cartea Cărții de Știință, 2009; Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului lui Gheorghiu-Dej, București, Editura Humanitas, 2011. Importante pentru înțelegerea fenomenului sunt și lucrările semnate de Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Humanitas, 1994; Anneli Ute Gabanyi, Literatura și politica în România după 1945, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, vol. II, București, Editura Fundației PRO, 2002; Magda Cîrneci, Art et pouvoir en Roumanie, 1945-1989, Paris, L’Harmattan, 2007 etc.

[12] Între care erau și relații de rudenie, indirecte, prin tatăl vitreg al lui Costenco.

Ovidiu Buruiană, Archiva Moldaviae VIII/2016: 426-433.