Diavolul provincial: epopeea Sovietelor între Prut şi Nistru

Pasionantă prin tragismul ei obiectivat, cartea d-lui Petru Negură demonstrează, dincolo de grila conceptuală și anecdotica arhivistică mobilizată în sprijinul argumentelor, că nicio altă anexare imperială practicată de-a lungul istoriei nu a implicat, precum în cazul URSS, o atât de sistematică mutație umană de sorginte distopică.

Petru Negură umple o mare lacună de is­to­riografie literară și socio-politică pu­bli­când cartea Nici eroi, nici trădători. Scri­i­torii mol­doveni și puterea sovietică în epo­ca stalinistă (Cartier, 2014). Ediția ro­mâ­neas­că prezintă traducerea (prin grija Ga­brielei Șiclovan) a unei te­ze de doctorat în so­cio­lo­gie, susținută la EHESS (2007) și publicată ini­țial la Paris (L’Har­mat­tan, 2009). Au­to­rul este un tânăr cer­ce­tător (născut în 1974, la Chi­și­nău) care a fruc­­tificat opor­tunitatea unui par­curs bur­sier di­vers, profilându-se deja ca principal cro­nicar al ingineriei sociale prac­ti­cate de URSS pe teritoriul Re­publicii Moldova. S-a format între Bu­curești și Paris, preluând de la Catherine Durandin - semnatară a unei prefețe la vo­lumul recenzat aici – lu­ci­di­ta­tea in­te­lec­tuală empatică, specifică acesteia.

Pasionantă prin tragismul ei obi­ectivat, cartea d-lui Petru Ne­gură demonstrează, dincolo de grila conceptuală și anecdotica ar­hivistică mobilizată în spri­ji­nul argumentelor, că nicio altă anexare im­perială practicată de-a lungul istoriei nu a implicat, precum în cazul URSS, o atât de sistematică mutație umană de sor­ginte distopică. Regăsim, în cazul Ba­sa­ra­biei stalinizate, laboratorul bulgakovian al Diavolului care lucrează în istorie, uzur­pând scheme și tensiuni religioase pentru a transforma o relativ banală incluziune teritorială în­tr-un experiment de sub­uma­nizare programatică. Perfidia reformelor ling­vistice succesive, rescrierea orweliană a trecutului, agresiunea propagandei, mis­tica eshatologică a dictatorului absolut, vio­larea lexicului curent printr-o slavizare tragicomică, violența deportărilor și om­niprezența supravegherii prin poliția po­litică, umilința convertirii oricărui ele­ment „latin“ într-un protocronism rusesc aberant și demonizarea „imperialismului“ românesc alcătuiesc pânza de fond a unui infern discret, la periferia Babilonului so­vietic: e ca și cum inenarabilul „ex­pe­ri­ment Pitești“ ar fi fost extins la di­men­siunile unui întreg stat. Otrava distilată la Centru se difuzează, decenii de-a rândul, în capilaritățile spațiului sovietic, dis­tru­gând sistemul imunitar al popoarelor cap­tive. Ai spune că, pe măsură ce te în­de­părtezi de Moscova (unde controlul or­to­doxiei marxist-leniniste cunoaște pa­ra­do­xale relaxări punctuale), descoperi ravagii ideologice mereu mai rigide, ca un rigor mortis: la marginea imperiului, gluma, am­biguitatea, accesele infime de „li­be­ra­lizare“ nu au niciun spațiu de manevră. Ber­diaev spunea că orice realitate care nu-l are în centru pe Dumnezeu este pro­vincială. URSS a fost metafizic dislocată și provincială, dar provinciile sale geografice au atins, din acest punct de vedere, ste­rilitatea pustie și oarbă a unei denaturări scăpate de sub orice control.

Petru Negură nu face însă filozofie a is­to­riei, ca arheologie pe marginea unui stu­diu de caz parohial. E un is­toric social al ge­ne­ra­ții­lor literare prinse în ceea ce el numește „iden­ti­ta­tea di­sonantă“ a in­te­lec­tua­li­tă­ții moldovene, sfâ­șiate în­tre memoria unei apar­te­nențe culturale ro­mânești intense, dar scur­te și sta­linizarea pe care o ope­rea­ză, după 1940, tâ­năra ge­nerație de scriitori bol­șe­vizați. Dincolo de me­ca­ni­cismul me­galoman al rea­lismului socialist, axat pe religia Planului Cincinal, eroizarea de­ma­gogică a Proletariatului și mistica Muncii, autorul distinge jocuri de putere și bătălii ale legitimității, competiții pentru puterea simbolică, meschinării, duplicități și tac­tici individuale. Intelighenția dintre Prut și Nistru sau chiar cea din Transnistria e văzută sub fatalitatea comunizării, care nu e chestionată, ci luată ca fapt istoric de­ja consumat, care produce efecte im­pa­rabile. Nu urmărim filmul maniheic dintre un element românesc (sau românizat) ca­re ocupă tabăra Binelui, luptându-se cu maleficul element slavo-sovietic. În spa­tele scenei, răsună eșecul (parțial) al ad­mi­nistrației românești dintre 1918 și 1940. Prea puțini funcționari (competenți), de­lăsare, sărăcie și analfabetism, o încadrare decorativ neobizantină în stema Regatului, instituții corupte, legături discontinue în­tre București, Iași și Chișinăul „re­în­tre­git“... Regățenismul – care îi deranjase și pe ardeleni – capătă aici mici, dar iritante aere coloniale. Iată tot atâtea scăpări, compensate furios și nefericit, prin ex­ce­sele fascizante ale administrației an­to­nes­ciene. Altfel spus, răgazul unei omo­ge­ni­zări în jurul unei paradigme naționale con­solidate a fost prea scurt. De aici, rup­tu­rile de ritm și de substanță, politicile cul­turale rahitice, stimularea unor reacții re­sentimentare și ispitele unui „mol­do­ve­nism“ neomedieval, ușor convertite în en­tuziasm față de doctrina comunistă.

Desigur, un moldovean cu studii superioare ar putea spune – odată scos din timp și pornit să compare – că prezența statală ro­mânească a fost, cu toate chi­xurile ei, infinit preferabilă tăvălugului so­vietic. În fond, ea transfera în Moldova spi­rit luminat, avangarde libertariene, anar­hii de salon și un duh poporanist sti­lizat în estetica Art Deco a anilor ’20-’30. Venea la pachet cu practicile unui ca­pi­talism rentabil și dezvoltator. Reinventa, printr-o viziune neo-ștefaniană, o cultură la­tină, creștină și consonant europeană. Numai că oamenii reali, subiecți ai istoriei reale, nu dispun de un asemenea recul. Eli­ta moldoveană era prea puțin nu­me­roasă și clasa de mijloc se dovedea prea sla­bă economic pentru a rezista la mi­to­lo­gia pseu­domodernizatoare a Revoluției mon­diale. Intrată în malaxorul agitprop-ului, separată de România prin zidul pro­pa­gandei și garduri militarizate de sârmă ghim­pată, această elită a rezistat cât a pu­tut (adică nu prea mult) prin componenții săi mai vârstnici, sfârșind prin a se livra leviathanului stalinist. Date fiind pre­mi­zele istorice de la care a căpătat conștiință de sine, ea a produs acest amestec bizar de „noneroi“, care nu s-au simțit nea­pă­rat „trădători“... Scriitorii aceștia, ale că­ror nume sunt recuperate de Petru Ne­gură, au încercat, omenește, să su­pra­viețuiască dincolo de Gulag, de fanatismul cenzurii și de spălarea pe creier organizată științific. Pariul supraviețuirii a fost câș­ti­gat, însă cu prețul unei schimbări de iden­titate ale cărei urmări persistă până astăzi. Nu totul este pierdut. Biografia și bi­blio­grafia d-lui Petru Negură exprimă, prin ele însele, miracolul unei reveniri la gân­direa liberă, critică, în stare să pună sub lupă comedia dantescă prin care a trecut acest teritoriu subminat de permanente os­cilații geopolitice. Prin tineretul educat în România europeană și, mai departe, în marile centre de excelență academică oc­cidentală, Republica Moldova de azi își ia treptat revanșa față de atrocitățile pe care le-a traversat în ultimul secol. Rănile nu sunt pe deplin cicatrizate, viitorul nu pare cu mult mai sigur decât altădată, disputele identitare continuă, așa cum partitura e­u­ropeană e bruiată de sirenele euro-asi­a­nis­mului, însă prezentul a căpătat, după mul­tă vreme de tulburare, o fizionomie mai ar­monioasă.

Recenzia a apărut în revista 22, 07/10/2014