Sociologia unei pseudoliteraturi

După o teză de doctorat susţinută la École des hautes études en sciences sociales despre literatura din epoca stalinistă, Petru Negură editează în Franţa o carte la acest subiect (Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline,Paris, L’Harmattan, 2009). În acest an Editura Cartier tipăreşte versiunea românească*. Traducerea o semnează regretata Gabriela Şiclovan.

Construită în bună parte pe principiile câmpului literar al lui Pierre Bourdieu, cartea este bine documentată atât în sensul unei bogate materii factologice, cât şi al unui consistent suport teoretic (în cea mai mare parte francez). Sunt perfect de acord cu prefaţatoarea cărţii, Catherine Durandin, care constată că „acest text conţine o decriptare a unui fenomen politic şi, totodată, social şi cultural – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice şi, într-o oarecare măsură, o ruptură cu trecutul – de care avem nevoie astăzi pentru a surprinde multitudinea de aspecte ale complexităţii prezentului.”

Autorul operează o secţiune în perspectivă sociologică a evenimentelor din medii­le literare (de fapt, a instituţiilor literare) ale Basarabiei şi Transnistriei (RASSM) din anii ’20 până la mijlocul anilor ’50 (cu o succintă trecere în revistă a perioadei care a urmat). Partea despre Transnistria e cea mai consistentă factologic. Experimentul sovietic de construire a unei naţiuni, ingineria diabolică pe care o aplică politologii Kremlinului se developează cel mai mult acolo.

Chiar dacă nimic din cele expuse în carte nu reprezintă o noutate absolută (aici, ca şi în cazul lui Născut în URSS de Vasile Ernu, noutatea este doar pentru „export”), acest univers orwellian te face uneori să te cutremuri. Până şi unele intenţii aparent nobile ale regimului sovietic din RASSM (trecerea în 1932 la alfabetul latin, recuperarea parţială a clasicilor, acceptarea unui limbaj elevat) ascundeau tendinţele vădit expansioniste ale sovieticilor. Se presupunea că „specialiştii alogeni” vor participa în scurt timp „la sovietizarea Basarabiei şi chiar a întregii Românii ca urmare a realizării proiectului de exportare a revoluţiei comuniste în «străinătatea apropiată»” (p. 75).

Este un studiu salutar, necesar. Tot ce a însemnat „artă şi literatură” în socialism a fost mai mult un fenomen politic şi social decât unul artistic. Epoca este puţin studiată. După petele albe ale istoriei din epoca totalitară şi după colorarea acestor pete în nuanţe patriotice, cu eroizarea trecutului, e timpul să scoatem la iveală evenimentele curăţate de imixtiuni paraştiinţifice. O strategie imperios necesară este şi demitizarea istoriei. Istoricul de azi nu atât trebuie să facă săpături arheologice, cât să sape în bibliotecă, demitizând construcţiile artificiale anterioare. Şi, pe cât posibil, să nu construiască altele. Miturile se construiesc uşor. Perseverând într-o abordare „obiectivă”, poţi să devii atât de „echidistant”, încât să tratezi ca fenomene egale lucruri care nu au nimic în comun. Compari, să zicem, două „literaturi” (cea basarabeană interbelică, parte a literaturii române, şi cea transnistreană, din RASSM), când doar una dintre ele este literatură autentică. Forţezi nota, desenezi un tablou, dar iese o schemă artificială. Un mit.

O altă „paralelă”: având în vedere reintegrarea în spaţiul cultural român după tocmai un secol de absenţă, scriitorii basarabeni rămâneau (ca şi în alte provincii româneşti, de altfel) în urma procesului literar de la Bucureşti. Dar una e să aduci (ca exemplu de „întârziere”) un citat – destul de cald, de altfel – al lui Eugen Lovinescu despre poezia lui Ion Buzdugan, „veche de cel puţin cincizeci de ani (p. 47)” (deşi nici contemporanii Goga, Iorga sau Pillat nu erau modernişti). Şi sunt cu totul altceva stângăciile paraliterare versificate, tipărite în publicaţiile „literare” din RASSM alături de sfaturile că „o temă ca dragostea, între altele, nu trebuie tratată ca în secolul trecut…” pentru că „în zilele noastre îndrăgostiţii nu se mai întâlnesc la fântână ca altădată, ci în procesul muncii, în întrecerile socialiste” (p. 101).

Autorul forţează (pe schema lui Bourdieu) o paralelă a conflictelor dintre „tineri” şi „bătrâni” în Basarabia, respectiv, în RASSM. Or, confruntarea generaţionistă din Basarabia era una pur estetică (între tradiţionaliştii din generaţia lui Pan Halippa şi modernişti Costenco, Meniuc ş.a.). Şi se dădea pe paginile aceleiaşi reviste, între chiar colaboratorii săi. Pe când „tinerii” din RASSM scriau denunţuri publice, învinuindu-i pe tovarăşii mai mari de „troţkism”, „înclinaţii decadente”, „liberalism putred”, „naţionalism” (p. 102).

În alt loc, Samuil Lehtţir („scriitor” basarabean refugiat în Transnistria) se întreba ironic în 1930: unde este literatura „moldovenească” din Basarabia? Autorul studiului se lasă prins în această capcană şi „constată”, în deplin acord cu Lehtţir (!), că „Literatura basarabeană înregistra la acea dată succese modeste comparativ (!) cu literatura moldovenească din RASSM” (sic! – pagina 93). Dar e suficient să compari toată producţia literară din RASSM cu un volum (d. e. Miresme din stepă (1922) al aceluiaşi Ion Buzdugan, ca să înţelegi că e vorba nu de o diferenţă de calitate, ci de fenomene diferite. O altă confuzie o construieşte şi citarea „documentelor”. Trimiterea se face de parcă toate ar avea aceeaşi valoare şi credibilitate.

Am putea vorbi într-un studiu despre „fenomenul literar” din Transnistria anilor ’20-’30 ai secolului trecut. Am putea contabiliza eforturile, deschiderea celor „peste o sută de cercuri literare” ş. a. E remarcabilă şi obiecţia dură a „criticii” privind „schematismul” şi sistemul de personaje (cele negative – chiaburi, bandiţi, sabotori – fiind întotdeauna mai reuşite decât chipurile eroilor pozitivi – comunişti, comsomolişti, stahanovişti). Ne amuză că vina ar purta-o „profesionalizarea” (sic!) literaturii şi, în consecinţă, îndepărtarea scriitorilor de popor (!). Şi alte bizarerii similare. Numai că toate astea nu au nimic în comun cu literatura.

Sociologia artei e interesantă. Numai că, dacă se discută despre aspectul extraliterar, mult mai importantă, după mine, ar fi nu studierea biografiei autorului şi asociaţiilor literare, ci a impactului literaturii. Biografia operei şi impactul ei pot să ne dezvăluie adevăratele efecte (uneori – catastrofe) ale fenomenului numit artă. O sociologie a consecinţelor: omul sovietic nu e născut de hotărârile de partid, ci de arta şi literatura sovietică. Lumea nu poate uita nici astăzi „duşmanul de clasă”, „imperialistul”, „culacul” şi „burghezul” – stafii din cărţile şi filmele sovietice. Aici miza pe literatură ca armă ideologică a fost eficientă.

În cazul literaturii din Transnistria, „câmpurile” lui Bourdieu nici măcar nu pot fi aplicate: acolo nu au existat nici producătorul de texte literare autentice, nici literatura (decât luaţi între ghilimele), nici – cel mai important – consumatorul de literatură. Doar nişte jocuri paraliterare sterile, în care erau implicaţi „creatorii” înşişi şi şefii lor ideologici.

În unele cazuri, autorul merge uşor pe mâna aprecierilor unor protagonişti, departe de a fi cunoscători ai fenomenului, ca să nu mai zic pe cât de „obiectivi”. În altele, frazele parcă sunt luate din repertoriul lexical al politrucilor literaturii. Iată o sumară apreciere finală a epocii contemporane (de fapt, e vorba de anii ’80-’90 ai secolului trecut): „Preocupaţi să compenseze izolarea la care a fost supusă literatura moldovenească în raport cu cultura română şi cu cea europeană, tinerii «postmodernişti» se complac într-o literatură a absurdului, a insignifiantului, a jocului gratuit.” Şi nu e pentru prima dată când autorul se lasă contaminat de limbajul aprecierilor vulgare al documentelor partinice sovietice. Dar sper că cititorul francez nu a ajuns până la această pagină.

În cea mai mare parte, autorul a respectat principiul imparţialităţii. Doar că uneori a empatizat mai mult cu protagoniştii cu care a comunicat pe viu (cum e cazul Bacăi Deleanu), în general însă a păstrat o anume echidistanţă. Doar că eroii cărţii îi ies cam răi, pârându-se reciproc sau bârfindu-se (pe motive extraliterare: beţie, infidelitate conjugală etc.). Autorul acordă multă atenţie amintirilor martorilor (simplu spus, bârfelor colegiale): asta îi permite încadrarea poveştii în schema permanentei „lupte a generaţiilor”.

Partea indiscutabil bună a cărţii este materialul propriu-zis, documentele privind o perioadă istorică dramatică: tentativa de formare a „naţiunii moldoveneşti”. Una ratată, pe linie. Dacă încercarea de constituire a „literaturii moldoveneşti” e un fel de studiu de caz în contextul tentativei de construire a unei naţiuni, atunci rateul e demonstrat cu brio. Fenomenul nu a produs niciun text explicit literar. Renunţarea, pe de o parte, la moştenirea clasică, iar pe de alta refuzul paradigmei moderne condamna experimentul la sterilitate. Iar neacceptarea (ca burghez, românesc, „de salon” etc.) a unui limbaj literar consacrat şi elevat o anula ca fapt.

Cu totul altceva se întâmpla în Basarabia interbelică. Nu a existat aici un conflict între generaţii, ca cel din Transnistria, ci o competiţie estetică între tradiţionalişti şi moderni, firească pentru orice proces literar. „Regionalismul” nu era specific doar Basarabiei şi nu era unul antiromânesc. Războiul şi ocuparea Basarabiei de către URSS a amânat însă pe multă vreme o evoluţie firească. Revenirea la normalitate a fost de durată (recuperarea întârziată şi parţială a clasicilor, pe criterii „moldoveniste”, dar şi de clasă, recuperarea la fel de întârziată a esteticului) şi a fost posibilă cu adevărat abia după 1989. Având un trecut comun (clasicii literaturii române), un prezent comun (aceleaşi spaţii de tipar) şi un viitor comun (cititorii români de pe ambele maluri ale Prutului), fiind scrisă în acelaşi limbaj, literatura română este indivizibilă, în pofida tuturor scepticilor şi adversarilor săi.

Cele câteva decenii de „sovietizare” au fost o gaură neagră în care se prăbuşise literatura română din Basarabia şi din care iese cu greu. Tentativa politrucilor de a crea o nouă naţiune şi o nouă literatură nu reuşise. A rezistat timpului doar ceea ce a fost scris înainte de 1940 sau abia începând cu perioada dezgheţului hruşciovist. Perioada descrisă de Petru Negură nu a lăsat niciun text pe care îl va reţine literatura.

„Literatura” creată atunci a circulat numai prin intermediul şcolii sovietice. Nimeni nu a căutat în librării opera scriitorilor sovietici moldoveni decât începând cu anii ’60, odată cu apariţia operelor lui Druţă, Vieru, Beşleagă, Busuioc, Vasilache. Dar asta nu mai este epoca stalinistă. Nici măcar realism socialist nu mai este.

Vulgarizarea procesului de creaţie i-a sugerat autorului un titlu dificil de digerat ca semnificaţie. Or, o literatură nu se împarte în „eroi şi trădători”, ci între profesionişti şi amatori, între genii şi diletanţi sau între tradiţionalişti şi modernişti. În fine, între creatori şi impostori. Eroii şi trădătorii sunt din altă operă. ________________ *Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveniși puterea sovietică în epoca stalinistă. EdituraCartier 2014, 444 pag.

Contrafort, Nr. 7-8 (227-228), iulie - august 2014