Natură moartă cu mere stricate. Despre o întîlnire ratată dintre un sociolog al literaturii şi un cr

Cronica lui Mircea V. Ciobanu la cartea subsemnatului (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Editura Cartier 2014), din numărul precedent al revistei Contrafort, vădeşte o neînţelegere fundamentală a cărţii recenzate. Autorul recenziei ţine să specifice din chiar titlul articolului, vrînd de parcă să pună lucrurile la punct şi pentru a înlătura din capul locului orice ambiguitate, că lucrarea pe care o analizează face o sociologie „a unei pseudoliteraturi”. Recenzia aminteşte de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproşează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, nişte mere de un soi inferior, şi acelea stricate. Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărţii şi grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speţă socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul.

Ar fi poate redundant să amintesc că, tehnic vorbind, textele literare sovietice din anii 1930-1950, proclamate „realist-socialiste”, se înscriu perfect în definiţia dată acestui termen de majoritatea dicţionarelor explicative (a se vedea, drept exemplu, această definiţie: „LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. „Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris.” DEX, 2009). Autorul recenziei sugerează printre rînduri (şi, mai explicit, în alte împrejurări) propria definiţie a literaturii „autentice” şi anume cea estetic valabilă astăzi, care a „rezistat” în timp şi care se bucură în continuare de cerere şi apreciere din partea criticilor şi a publicului (cultivat). Această definiţie aduce definiţiei din dicţionar un surplus de semnificaţie (valoarea estetică confirmată în actualitate de „specialişti” ai literaturii – i.e. filologi, istorici şi critici literari), exprimînd un punct de vedere, legitim pînă la urmă, venit din interioriul „cîmpului literar”. Logica socială a acestei definiţii restrictive urmăreşte departajarea, în terminologia lui Bourdieu, a „sub-cîmpului de creaţie restrîns” (literatura produsă pentru alţi semeni şi pentru „specialişti”) de cel al „creaţiei extinse” (literatura „de consum” sau instrumentalizată politic, destinată publicului larg). E o definiţie, repetăm, valabilă în interiorul cîmpului literar şi al dinamicii sale interne. În numele unei asemenea definiţii, anumiţi artişti sau literaţi de avangardă tratează cu dispreţ opera scriitorilor consideraţi „minori” sau arta şi literatura „de larg consum”. E o apreciere pe care un sociolog al literaturii o va nota cu interes, reînscriind-o în contextul social şi istoric al emiterii sale, dar pe care nu o va prelua ca atare pentru a face din ea o categorie operantă în propriul său demers, care, amintesc, este unul de altă natură decît cel al criticului literar.

Un sociolog (la fel, un istoric, un politolog sau un antropolog) nu se ocupă doar de fapte proclamate drept „autentice” de un grup selectiv de „specialişti” şi deci considerate demne de un studiu academic, ci şi de fenomene „minore” (şi „minoritare”), marginale (sau marginalizate), de fapte şi personaje relativ lipsite de „glorie”, de „importanţă epocală” şi de „valoare estetică”. Specific acest lucru pentru că autorul recenziei propune, fie şi implicit, pe lîngă definiţia personalizată atribuită literaturii, o înţelegere subiectivă, perfect valabilă acum un secol, a operei academice, în speţă a cercetării în ştiinţe sociale. În secolul al XIX-lea se considera, de exemplu, că istoricul (şi, cu atît mai mult, istoricul literar) trebuie să se ocupe exclusiv de elite şi de faptele lor „memorabile”. De la începutul secolului 20 a avut loc, însă, o „revoluţie” epistemologică care a condus la „democratizarea” obiectului, a metodei şi a abordării teoretice în cercetare (mă refer, în continuare, cu prisosinţă la ştiinţele socio-umane). Pînă la acea „revoluţie epistemologică”, o istorie a păturilor populare, a vieţii cotidiene sau a femeilor, între altele, era, practic, de neconceput. De ce? Pentru că un asemenea obiect nu era considerat suficient de legitim pentru o cercetare academică, mai cu seamă una istorică. Legitimitatea academică era dictată de legitimitatea socială atribuită subiecţilor şi faptelor respective.

Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în ştiinţele sociale s-a înrădăcinat (după modelul ştiinţelor „pozitive”) un principiu teoretic şi metodologic al „neutralităţii axiologice”, în virtutea căruia un cercetător (în ştiinţe socio-umane) va face ce-i stă în puteri (din punct de vedere teoretic şi metodologic) pentru a elimina – sau cel puţin a conştientiza – orice judecată de valoare din analiza aplicată obiectului său de studiu; altfel spus, nu-i va pune note: că e rău sau bun (aşa cum face, de regulă, criticul literar, după o metodologie proprie, aşezată în timp) şi cu atît mai mult nu îşi va alege obiectul cercetării în funcţie de criterii de valoare (de exemplu, estetice – bazate în ultimă instanţă pe criterii subiective, de aesthesis, adică pe simţul frumosului). Un istoric sau un politolog nu va privi niciodată cu suspiciune studiile unor regimuri nedemocratice, autoritare, cum au fost nazismul sau stalinismul, calificîndu-le drept „aberante”, ci dimpotrivă, le va examina cu un interes sporit, tocmai din motivul specificităţii acestora şi nu va ezita să le compare cu regimuri „democratice”, tocmai pentru a le înţelege mai bine pe ambele.

Dar criticul nu se mărgineşte doar la contestarea legitimităţii sociale şi culturale a obiectului de studiu al cărţii recenzate, ci doreşte să chestioneze pertinenţa instrumentarului teoretic şi metodologic folosit de autorul cărţii, întrucît acestea ar fi fost concepute a fi aplicate pe un alt tip de obiect, unul „autentic”. Recenzentul declară, între altele, în acest sens, că lucrarea ar fi „[c]onstruită în bună parte pe principiile câmpului literar al lui Pierre Bourdieu”, dar că „[î]n cazul literaturii din Transnistria, „câmpurile” lui Bourdieu nici măcar nu pot fi aplicate (...)”. Este interesant că din toţi autorii citaţi în carte la capitolul teorie (cam 35 în note şi enumeraţi pe vreo 20 de pagini în bibliografie), recenzentul l-a remarcat doar pe Pierre Bourdieu. Sociologul francez este, desigur, important într-un proiect de sociologie şi istorie socială a literaturi, dar el nu este de departe singurul autor teoretic important în această carte. Teoria lui Bourdieu i-a oferit autorului cărţii o pistă teoretică care l-a ajutat să înţeleagă felul în care se produce o anumită dinamică în interiorul instituţiei literare din R(A)SSM, de la sfîrşitul anilor 1920 către mijlocul anilor 1950 (iar, la nivel textual, de la o povestire cum este „Pi două maluri” de Dumitru Milev, publicată în 1931, la „Sania” lui Ion Druţă, 1956), în pofida presiunii venite din partea puterii politice sau, mai exact, ţinînd cont de aceasta. Totuşi, autorul cărţii Nici eroi, nici trădători a socotit de cuviinţă, din punct de vedere teoretic, să nu folosească termenul de „cîmp [literar]” ca atare, central în teoria lui Bourdieu, tocmai din considerentul pe care îl pomeneşte şi recenzentul, şi anume că, în spaţiul şi în perioada studiate, nu au fost însumate toate condiţiile pertinente existenţei unui „cîmp literar” (între altele, cea de „autonomie relativă” faţă de cîmpul puterii). Acestea fiind spuse, poate părea puţin comic (şi într-un fel revelator asupra unei stări de fapt) că recenzia cărţii face mai des referinţă la termenul de cîmp (sau „cîmpuri”) decît cartea însăşi.

Hotărît să scoată în vileag eroarea, ascunsă în chiar fundamentul metodologic al cărţii, criticul literar îi impută autorului impertinenţa de a fi dorit să compare literatura română din Basarabia interbelică cu cea din RASSM. Recenzentul citează – trunchiat – din carte: „În alt loc, Samuil Lehtțir („scriitor” basarabean refugiat în Transnistria) se întreba ironic în 1930: unde este literatura „moldovenească” din Basarabia? Autorul studiului se lasă prins în această capcană și „constată”, în deplin acord cu Lehtțir (!), că „Literatura basarabeană înregistra la acea dată succese modeste comparativ (!) cu literatura moldovenească din RASSM” (sic! – pagina 93).” Mă duc la pagina 93, din care redau, pentru conformitate, pasajul din care recenzentul şi-a extras fragmentul cu pricina: „Literatura basarabeană înregistra succese modeste la acea dată comparativ cu literatura moldovenească din RASSM, care va marca în mai puţin de doi ani, conform estimări­lor lui Lehtţir [subl. n.], o creştere cantitativă şi calitativă fulgurantă (...)”.

E adevărat că autorul studiului şi-a asumat acest risc euristic de a compara nişte lucruri care, trebuie să recunoaştem, nu erau identice. Procesele literare pomenite mai sus au apărut şi s-au desfăşurat într-un mediu şi într-un context social, cultural şi politic specific. Dar un sociolog, un istoric sau un politolog cercetează de regulă fenomenele, comparîndu-le între ele, chiar dacă – şi cu atît mai mult că – acestea nu sînt perfect analoage. În optica autorului cărţii, acest exerciţiu nu era chiar atît de hazardat (doar nu şi-a propus să compare o maşină de cusut cu o umbrelă, vorba poetului?): apropiaţi din punct de vedere geografic, scriitorii de pe cele două maluri se învecinau şi prin originea lor comună (majoritatea scriitorilor din RASSM erau, la răscrucea anilor 1930, originari din Basarabia); în plus, odată cu iunie 1940, cîţiva din cei mai importanţi scriitori tineri din Basarabia anilor 1930 (Costenco, Luţcan, Istru, Meniuc, Ştefănucă, Robot şi alţii) au colaborat din strîns cu scriitorii veniţi din stînga Nistrului în cadrul unei instituţii comune. Comparaţia dintre cele două medii literare a fost făcută la nivelul parcursurilor de viaţă ale scriitorilor, mai degrabă decît printr-o suprapunere riguroasă după toţi parametrii pertinenţi (autorul nici nu şi-a propus o comparaţie sistematică) şi a avut mai ales drept scop înţelegerea relaţiilor dintre scriitorii basarabeni şi cei transnistreni după iunie 1940. Anume diferenţa calitativă a acestor două grupuri de scriitori a condus la un conflict între ele, conflict din care, amintim, au ieşit învingători scriitorii basarabeni (nu cei „transnistreni”, deşi aceştia erau mai bine dotaţi la capitolul fiabilitate politică), în virtutea „capacităţilor” lor literare – nota bene! –, considerate a fi superioare celor ale confraţilor lor din RASSM. Basarabenii vor sfîrşi aşadar prin a impune legitimitatea limbii române literare (numită „moldovenească” în epocă) şi a unui patrimoniu literar, în care au fost incluşi pînă la urmă majoritatea scriitorilor clasici români din Moldova de pe malul drept al Prutului. De altfel, cum putem explica acest deznodămînt, fie şi provizoriu, al conflictului dintre „transnistreni” şi „basarabeni”, dacă păstrăm o viziune monolită, orwelliană, a sistemului cultural stalinist, pe care criticul o preia fără o minimă chestionare critică?

Un alt reproş serios adresat cărţii se referă la interpretarea surselor: „O altă confuzie o construiește și citarea „documentelor”. Trimiterea se face de parcă toate ar avea aceeași valoare și credibilitate”. – scrie recenzentul. Să le luăm pe rînd. Pentru această carte, autorul s-a documentat din cîteva surse. Pe scurt, este vorba de arhive (trei arhive locale şi trei arhive de la Moscova), mărturii orale (interviuri aprofundate cu 7 scriitori), mărturii scrise (vezi bibliografia) şi, nu în ultimul rînd, un vast corpus de surse scrise din epocă, inclusiv texte literare. Recenzentul are rezerve faţă de pertinenţa şi fiabilitatea acestor surse (folosind ghilimelele pentru a desemna „documentele” citate de autor). Ne aflăm, din nou, pe tărîmul lunecos al unei neînţelegeri „metodologice”. Un istoric foloseşte de regulă toate sursele disponibile care pot aduce o anumită informaţie cu privire la obiectul cercetării sale, fără să le împartă în „credibile” şi mai puţin „credibile”. Or, fiecare sursă trebuie folosită cu precauţia de rigoare, pentru că toate sînt, pînă la urmă, subiective. „Fiabile” sau nu, ele reprezintă o anumită poziţie şi instanţă, cu viziunile şi interesele intrinseci. Există o întreagă metodologie care ajută cercetătorul să interpreteze sursele: coroborarea/ triangularea lor ar fi o posibilitate. Dar un istoric şi un sociolog ar putea fi interesat şi de valoarea subiectivă, de conţinutul ideologic şi de încărcătura emoţională a „discursului” analizat, relevante pentru a înţelege complexitatea relaţiilor unor „actori” într-un context dat. A încerca să descifrezi dedesubtul acestor relaţii complicate, făcînd trimitere la nişte surse prin definiţie subiective, nu înseamnă neapărat a subscrie mesajului lor. Dacă dăm la o parte documentele de arhivă (produse de CC al PC sau de NKVD/MGB şi care, prin urmare, aduc un punct de vedere puţin „credibil”, nu-i aşa?) şi mărturiile scriitorilor înşişi (pe care criticul le califică expeditiv drept „bîrfe colegiale”), atunci am rămîne strict cu nimic, mai exact cu sursele „credibile” (care sînt, probabil – în viziunea recenzentului, expertiza specialiştilor de azi ai literaturii autentice).

În ciuda unui efort de documentare făcut de autorul cărţii, remarcat în treacăt şi în recenzie, nimic nu pare să-l impresioneze pe criticul exigent, blazat sub greutatea lecturilor de valoare (de parcă ar fi „citit toate cărţile” – vorba lui Mallarmé, şi ar avea „amintiri mai multe decît un milenar”, cum frumos îi zicea Baudelaire, ca să fac nişte trimiteri mai familiare şi mai plăcute criticului): „Chiar dacă nimic din cele expuse în carte nu reprezintă o noutate absolută (...), acest univers orwellian te face uneori să te cutremuri.” Nimic nu-l mai miră aşadar pe critic în materie de fapte; totodată, nu-şi ascunde dezacordul acolo unde găseşte o interpretare, după el, greşită. Necunoaşterea surselor („documente” sau „bîrfe colegiale”) nu-l împiedică să se socoată din oficiu un cunoscător al obiectului cercetării, pe care îl consideră oricum în afara interesului unui specialist al literaturii. Aici, şi în alte privinţe, istoricul (sau sociologul) judecă pe poziţii epistemologice cu regret ireconciabile.

Ca să nu mai rămînă nimic valabil din carte, citită din cîte se vede în grabă mare şi cu convingeri ferme, autorul recenziei se apucă, spre final, să-i demonteze titlul însuşi: „Vulgarizarea procesului de creație i-a sugerat autorului un titlu dificil de digerat ca semnificație. Or, o literatură nu se împarte în „eroi și trădători”, ci între profesioniști și amatori, între genii și diletanți sau între tradiționaliști și moderniști. În fine, între creatori și impostori.” Grăbit să încheie recenzia, autorul ei trece cu vederea construcţia conjunctivală „nici..., nici...” din titlul cărţii, care nu sugerează o presupusă alegere între cele două elemente (aşa cum dă de înţeles criticul), ci o excludere a ambilor termeni, fiind vorba, evident, de nişte categorii de înţelegere pe care autorul cărţii le respinge din capul locului din cîmpul interpretării sale, lăsînd loc unei lecturi care se vrea mai nuanţată şi mai puţin schematică a obiectului studiat, inclusiv şi prin categoriile – „indigene”, dar nu mai puţin legitime – pe care le propune recenzentul.

Ar mai fi multe de spus în legătură cu această recenzie, pe care am simţit nevoia să o comentez pentru pentru că o găsesc ilustrativă faţă de o poziţie dominantă în mediul nostru intelectual, care reduce experienţa sovietică şi mai ales cea din epoca stalinistă la una „concentraţionară” şi care proclamă orice realizare a acelei epoci drept neautentică, uitînd – sau ignorînd „cu bună ştiinţă” – că ei înşişi şi toţi scriitorii autentici citaţi în recenzie, sînt nolens volens rezultatul acelui sistem – au fost formaţi în şcolile sovietice (cu tarele şi lacunele ei), au trăit experienţa cotidiană a acelui sistem condamnat post factum şi au beneficiat de mecanismele sale de mobilitate ascendentă, escaladînd, de multe ori cu succes, ierarhia instituţiilor patronate de partid.

Păstrez un oarecare regret că această carte, la care autorul a muncit cîţiva ani buni, a prilejuit un dialog ratat între un sociolog al literaturii şi un critic literar, pe un tărîm altminteri comun. Îmi exprim speranţa că alţi cititori, mai puţin împovăraţi de categorii de-a gata (de genul „literatură autentică” / „pseudoliteratură”) şi de iluzia cunoaşterii apriorice a lucrurilor vor avea o lectură mai atentă şi mai dialogică a cărţii.

Articolul a fost publicat, într-o versiune scurtată, în revista Contrafort, nr. 11-12 (231-232) şi, în variantă integrală, pe platzforma.md.

Imagine de fundal: Nature morte aux pommes, de Gustave Courbet, 1871-1872, National Gallery, Londra.

Între timp discuţia cu MVC continuă (pe platzforma.md):

Mircea V. Ciobanu:

MVC:

Mie îmi vine a râde, dar e mai curând de plâns. Nu îmi recitesc textele după ce au fost publicate. Le las în voia celor care vor să comenteze. Dacă am greşit, dacă am formulat nereuşit nişte gânduri, trebuie să suport consecinţele. Dar nu mai poţi interveni în propriul text (decât poate la o altă ediţie, cu specificarea necesară). De aceea, am lăsat comentatorii… să comenteze. Dar, după ce am citit textul lui Petru, apoi toate comentariile, înţeleg cât de eronat m-am exprimat eu (nu pot da vina decât pe mine, nu pot să spun că cititorul „vădeşte o neînţelegere fundamentală”), dacă se vorbeşte şi se comentează orice, numai nu ceea ce am spus eu. Şi parcă am spus direct ce am avut de spus, de unde atâtea „aluzii” şi „citiri printre rânduri”? Nu mai întindem vorba, hai să recitim încă o dată textul meu, ca să se vadă că: a) nu am reproşat autorului că face disocieri sociologice pe corpul unei false literaturi. S-o facă! Apropo, ea nu are nimic cu „literatura marginală” despre care teoretizează Petru în comentariul său, dimpotrivă e „literatura” oficială. Singura mea precizare a fost că fenomenul analizat e o PSEUDOLITERATURĂ (Atenţie: eu nu am spus „Parasociologia unei pseudoliteraturi). Se demonstrează chiar… cu definiţia din dicţionar, la care face trimitere Petru. Ca să încapă sub incidenţa definiţiei, trebuie să fie „artă sau creație artistică…”, ceea ce nu este. Nu este obligatoriu să cunoască acest detaliu un sociolog. Iată de ce vine uneori să facă precizarea necesară criticul. Şi e treaba sociologului dacă îl crede sau nu. Dar, repet, nu e o problemă să studiezi literatura de calitate îndoielnică, marginală, oficială sau pseudoliteratura. Poţi compara limbajul suburban cu textele sacre etc. Doar că trebuie să faci distincţia. Şi merele stricate pot fi obiect de studiu, dar nu se recomandă sa faci din ele compot, împreună cu cele bune. Bancul, apropo, e foarte bun, numai că Petru l-a folosit ca premisă falsă şi şi-a subordonat tot textul acestei anecdote despre – atenţie! – un agricultor (putea fi şi un sociolog) care dă sfaturi unui artist. Recitiţi textul şi veţi vedea de câte ori salut necesitatea unui studiu sociologic al fenomenului studiat şi chiar propun lărgirea studiului. Unde am zis eu că nu se poate? b) Tot atât de inutilă este lecţia lui Petru despre folosirea surselor. Or, nu numai sociologul apelează la cele mai diverse (şi bizare) surse, nici literaţii nu le ignoră. Aici e OK. Problema era interpretarea lor critică şi diferenţiată. Lecţia lui Petru din replica lui e binevenită doar într-un anume sens: i-ar putea servi drept reper pentru o nouă ediţie a cărţii. c) „Explicaţia” că demersul cărţii este unul „academic” (şi toată teoria despre acest gen de text) este nostimă, bineînţeles: eu chiar credeam că citesc un roman picaresc. d) În rest, ce mai este acolo? Disidenţă, totalitarism, regim concentraţionar… parcă nu am spus nimic din astea. Astfel încât ultimele alineate din replica lui Petru nu denotă nişte prejudecăţi ale subsemnatului, ci – dimpotrivă – unele păreri preconcepute ale autorului cărţii şi replicii la recenzie. Epoca merită studiată cu toate tarele şi calităţile ei. Evaluând-o cât mai exact, cât mai punctual. Fiecare pe domeniul său, bineînţeles. Eu pot răspunde doar de calitatea textelor produse. Indiferent dacă autorii au fost disidenţi, colaboraţionişti, conformişti sau indiferenţi politic. Asta e meseria mea. Când aveţi îndoieli, întrebaţi. Garantez onestitate. e) Cel mai jenant lucru este să polemizezi cu autorul pe care l-ai recenzat. Nu există (în lume!) această practică. Fie şi din simplu motiv că nu poţi comenta fiecare text critic la volumul tău. Iese că ceva nu e în regulă cu cartea. Or, cartea nu e aşa cum a gândit-o autorul, ci aşa cum a înţeles-o cititorul. Şi dacă literatul, conştient de acest adevăr, îi multiplică şi ambiguizează deliberat sensurile, savantul trebuie să fie cât mai exact. Dacă, bineînţeles, nu vrea să fie interpretată diferit. f) Indiferent dacă sunt de acord cu autorul, indiferent dacă autorul este de acord cu comentariile mele, cartea există. Mai mult, după o cronică publicată într-o revistă literară, ea intră în circuitul ipotetic al literaţilor. Aşa că (şi) aici trebuie să constat: Petru greşeşte. Dialogul între critic şi sociolog s-a produs. Adevărat, nu în termeni suficient de elogioşi, dar nu ştiu dacă era nevoie. Or, un critic nu face parte (decât indirect) din echipa promoţională a cărţii. El nu este un agent de vânzări. P.S. Asta nu e o polemică. Îi dau dreptul oricărui cititor să creadă ce vrea despre textul meu. Am intervenit numai ca să spun să nu vă răciţi gura discutând lucruri pe care eu nu le-am spus. Pentru verificarea celor spuse: http://www.contrafort.md/categorii/sociologia-unei-pseudoliteraturi À bon entendeur, salut !

PN:

Mircea, îţi mulţumesc pentru participare la dialog, chiar dacă nu intenţionai la început. Din motive neînţelese pentru mine. De ce să-ţi refuzi discuţia cu cineva, fie el şi autorul cărţii pe care ai comentat-o? Spui că „Cel mai jenant lucru este să polemizezi cu autorul pe care l-ai recenzat. Nu există (în lume!) această practică.” Bună treabă! De ce să nu poţi răspunde cuiva care ţi-a citit cartea şi a înţeles ce a înţeles din ea şi apoi pasează şi altora proriile reflecţii asupra lecturii? Nu ştiam că în mediul literar nu se practică aşa ceva. În ştiinţele umane dialogul şi dezbaterile între autori şi comentatori este o practică admisă, dacă nu una curentă. Am în minte cîteva exemple cunoscute. Dar poate de aceea că în ştiinţele socio-umane discuţia se duce între colegi, nu între autori şi critici? Nu există niciun raport de autoritate între participanţii la dialog. Dacă e drept ce spui, criticul literar ar avea dreptul la ultimul cuvînt, pe cînd autorul are doar drept la a-şi produce opera şi apoi la „tăcere”, ca să invoc o formulă binecunoscută, pronunţată de poliţist în timpul arestării (în SUA). Această regulă nescrisă ar spune multe despre felul în care este construit acest mediu literar, cel puţin prin părţile noastre, în care criticul are statut de expert cu drept de a proclama „что такое хорошо и что такое плохо”, ca să citez un vers clasic din patrimoniul realist-socialist, pe cînd autorul îşi poate doar oua operele şi apoi să aştepte răbdător ce îi vor zice criticii. Ei bine, îmi rezerv dreptul de a răspunde la orice act de comunicare care îmi vizează activitatea. E dreptul celuilalt să tacă sau să răspundă. Ne întîlnim la frontiera între lumea literară şi cea a ştiinţelor socio-umane. Hai dar să profităm de acest no man’s land disciplinar şi să dialogăm în voie. Aici se poate.

Am insistat în replica mea că lucrarea pe care am scris-o este una de factură academică şi că, din acest motiv, este esenţial diferită de o critică literară, din punctul de vedere al actului comunicării. De ce? Pentru că textul academic nu este, în general, unul în mod explicit normativ, pe cînd critica literară este. Pentru mine nu este relevant în sine dacă textele de care mă ocup sînt o „pseudoliteratură” sau „literatură autentică. Şi nu voi apela la expertiza unui critic pentru a mă lămuri asupra statutului obiectului cercetării mele, decît poate pentru a-i aşeza spusele de rînd cu alte surse cercetate în lucrare. Şi mai există o deosebire vizibilă între un demers academic şi cel al criticii literare. Un cercetător în ştiinţe sociale, unul care vreă să fie luat în serios, îşi va argumenta afirmaţiile, cu probe, confruntîndu-le cu ipoteze şi modele teoretice. Este de exemplu ceea ce am încercat să fac eu în carte. Poate nu mi-a reuşit întotdeauna. Dar nu pretind că sînt dumnezeul omniscient. Admit că pot şi greşi, deşi fac ce pot pentru a-mi diminua erorile (cu instrumente care îmi stau la îndemînă). Criticul în schimb, cel puţin judecînd după cele spuse de tine, îşi asumă competenţa de a enunţa judecăţi asupra calităţii textelor (a calităţii lor literare, se înţelege). Numai că nu-mi este clar în baza cărui instrumentar analitic şi teoretic. Nu spui clar DE CE aceste texte NU sînt literare? Pentru că nu sînt „artă” şi „creaţie artistică”, spui mai sus. Dar aceasta e o argumentare autereferenţială şi tautologică.

De altfel, atunci cînd am studiat această literatură realist-socialistă (păstrez conceptul, faute de mieux), am citit mai multe lucrări academice elaborate de cercetători cu profil literar. Mă gîndesc la Michel Aucuturier, Evghenii Dobrenko, Katerina Clark, Jeffrey Brooks – specialişti importanţi ai literaturii ruse şi sovietice. Dar nimeni din aceşti cercetători, cu doctorate în studii literare, nu s-au poticnit la definiţia textelor „realist-socialiste” sau „proletariene” pe care le-au studiat. Nimănui nu i-a fost greaţă să le numească „literatură”, deşi au admis că sînt specifice, datorită contextului socio-politic etc. Pentru aceşti autori a contat altceva: geneza şi evoluţia în timp a acestor texte, mecanismul de selectare şi consacrare, organizarea lor tematică, limbajul, dezbaterile literare şi meta-, para- literare, chiar şi în acea epocă (duse deseori după criteriul „purităţii” – atunci cînd unii autori şi critici proclamă anumite texte drept nevaloaroase, impure, neautentice, greşite etc.) etc.. În treacăt fie spus, nici eu nu mă simt cu totul străin de ce „iaste gramatica” (amintesc că am o formaţie dublă, sociologică şi literară).

De acord cu tine că această literatură a avut un statut „oficial”, fiind susţinută de instituţii patronate de stat, dar literatura din epoca sovietică este marginală astăzi, inclusiv şi datorită unui efort normativ de „marginalizare”, prin intervenţii de genul celei pe care o practici tu, care urmăresc o epurare a patrimoniului literar considerat legitim de aşa-zisă „pseudo-literatură”, în funcţii de criterii estetice sau altele.

Despre surse. În nota explicativă faci un pas strategic îndărăt şi spui că e OK să foloseşti surse diverse şi „bizare”, chit că trebuie să le interpretezi cum trebuie. E în regulă, numai că eu fac explicit cadrul hermeneutic pe care îl adopt pentru a înţelege sursele respective. De exemplu, pentru mine este relevant şi ce pretind autorii acestor surse despre ce spun, într-un context discursiv anume, nu numai ce cred eu despre ele, de la înălţimea „adevărului” pe care aş crede că îl deţin în ultimă instanţă. Pentru mine interpretarea „critică şi diferenţiată” se face şi în raport cu grila de analiză aplicată astăzi acestor texte, printr-o poziţionare anacronică faţă de sursă.

Presupun că (dar corectează-mă dacă greşesc) abordarea pe care ai vrea să o adopt este una de critică literară: să aleg „grîul de neghină”, vorba vine, să spun clar, fără ocolişuri sociologice, că această literatură e proastă de-a binelea şi nici măcar literatură nu este, din vina sistemului „orwellian” care a încadrat-o etc. Numai că, repet, nu asta mi-a fost intenţia, cu riscul de a te dezamăgi.

Aşa sau altfel, mă bucur că acest dialog există, chiar dacă la început risca şi riscă în continuare să fie o discuţie între surzi. Dar, vorba ta, cartea vorbeşte de la sine, celui care aude – fireşte, aşa că nu îmi voi mai „răci gura”. O voi face însă cu plăcere celor interesaţi să înţeleagă mai bine decît la o simplă lectură a ceea ce este scris negru pe alb în paginile şi rîndurile cărţii.

Toate bune.

MVC:

Doar câteva precizări. 1. Ideile se dezbat, indiferent cine le-a emis. Aici participă toţi. Dar eu vorbeam de cronica de carte. Când cineva evaluează produsul, cei care polemizează sunt alţii decât autorul cărţii. Noi putem să polemizăm cu Ernu despre cât de bună e cartea ta sau cu tine despre cât de bună e cartea lui Ernu. E simplu. Dar dacă eu îţi evaluez cum ştiu cartea, iar tu îmi spui “sam durak”, iese altceva decât o polemică. Nu e vorba că are sau nu are dreptate criticul. El este doar ochiul dintr-o parte, este cel care testează. În rest, dacă este o instanţă credibilă, va fi crezut (şi nicio intervenţie a autorului nu ajută), deşi criticii autentici mai curând invită la lectură şi la meditaţie. 2. Pseudoliteratura. În primul rând, sugerezi chiar tu că toţi care s-au ocupat de literatura sovietică ştiau ce reprezintă ea. Deci nu o tratau absolut egal cu o literatură dintr-un spaţiu al libertăţii, ştiind că cel puţin trebuie să ai în vedere câteva straturi: literatura interzisă (şi autori represaţi), literatura conformistă, literatura oficială, ca armă a sistemului. Şi tu ştii despre ce literatură este vorba. În privinţa faptului este ea sau nu este literatură, eu îţi spun, dar nu e obligatoriu să ţii cont de ceea ce am spus. Eu nu te admonestez că te ocupi de un fenomen fals, eu fac doar precizările necesare. Pe terenul pe care îl cunosc. 3. O precizare în legătură cu “realismul socialist”. Nu numai el, ci şi faza lui incipientă, proletcultismul, au avut câteva experimente care vor conta pentru istoria literaturii (d.e., cele ale lui Maiakovski). Dar nu poţi compara, de exemplu, Vii şi morţi de Simonov cu Dimineaţa pe Nistru de Canna (cu pagini întregi plagiate după Dauria lui Sedîh). Nu curentul e de vină. Mai dificil, dar şi în unele curente excesiv ideologizate (şi mai ales schematizate) au fost create opere interesante. Dar nu e cazul literaturii din RASSM. Şi nu e vorba de critica de după 1989. La universitate nu se studiau textele acestei literaturi nici în perioada sovietică (în anii 70-80!). Se făcea trimitere la istoaia fenomenului şi se evita orice discuţie despre texte (ar fi fost jenant). Fenomenul era fixat exclusiv “ca necesitate istorică” în pagina anilor respectivi din “Istoria literaturii moldoveneşti”. Dar literatura asta nu a fost recunoscută de nimeni. Nici măcar de cititorul simplu. Ea a fost promovată exclusiv de ideologii sistemului, inclusiv, prin introducerea în programele şcolare (Corneanu, Canna). Simplu spus, experimentul de a crea o literatură artificială, fără continuuitate, a eşuat. Pot să-ţi dau un exemplu de test simplu: Andrei Sochircă a făcut un monospectacol cu poeziile transnistrienilor care au slujit regimul, iar apoi au fost împuşcaţi în 1937-38. Reacţia publicului a fost relevantă într-un sens: toţi au râs şi au aplaudat derizoriul, expresivitatea involuntară, bizareriile lingvistice ale experimentului. În rest, textele nu se ridicau nic la nivelul unor exerciţii şcolăreşti de versificaţie. Ergo: poţi să faci un spectacol (operă de artă), poţi să editezi textele într-o carte (obiect de artă), poţi să le studiezi sub aspect sociologic (“arta” sistemului sovietic), dar prin asta ele nu devin artă, ci pseudoartă. Sau paraliteratură. Dar, cum ziceam, important e să faci distincţia, în rest, fenomenul este analizabil. 4. În fine, de ce “literatura” RASSM nu este autentică. Sunt două soluţii: te duci din definiţie în definiţie (calea pe care ai ales-o tu): artă-creaţie artistică-valoare estetică etc. Alta e să reciteşti studiile de estetică (apropo, până şi subiectiv-kantianul: “frumuseţea e în ochiul privitorului” poate fi aplicat ca test: cine – politrucii artei nu se pun la socoteală – a descoperit frumosul în “literatura” despre care vorbeşti?). În fine, soluţia simplă: mă întrebi pe mine. Meseria mă obligă să fac – cu toate riscurile, bineîneles – distincţia. Dacă nu ar exista expertiza estetică, ar fi un mare haos. Şi nu e vorba doar de gust, există criterii. Inclusiv, ceea ce respingi tu din oficiu: calitatea textului (limbajul este materia literaturii), armoniile şi proporţiile, capacitatea de a emoţiona, originalitatea în raport cu arta anterioară, rezistenţa în timp etc. Restul e mimetism. 5. Tu doar nu apelezi (decât, poate, ca la un obiect de cercetare) la ştiinţele sociale din URSS (şi, mai ales, din RASSM) ca reper pentru construirea demersului tău academic. Dacă te întreb, ai să spui că nu exista socilologie acolo. Păi uite că nici literatură nu era.

PN:

Mă bucur că ne apropiem de un teren comun de înţelegere, acolo unde credeam că nu este loc decît pentru solilocvii în grup. În privinţa dreptului autorului de a participa la o discuţie despre propria carte, cred că şi aici proiectezi o regulă venită dinspre lumea literară într-alta care ţine mai degrabă de ştiinţe umane. Autorul unei cărţi de istorie nu este atît de orgolios în privinţa formei şi conţinutului şi nici nu cred că pretinde că lucrarea sa este perfectă, rotundă – produs finit şi suficient sieşi. O carte în ştiinţele umane/sociale este o luare de cuvînt într-o discuţie mai largă. O lucrare în ştiinţe sociale este polifonică prin definiţie: notele din subsol sînt legăturile explicite – nu implicite, intertextuale, deşi şi din acestea pot fi – la un dialog care se duce neîncetat cu confraţii din domeniu. Prin urmare, un autor de carte sau articol de istorie sau sociologie se va bucura, în general, de orice ocazie de a discuta despre cartea sa cu eventualii săi cititori sau critici. Alchimia creaţiei literare este un proces ceva mai ascuns, mai ezoteric şi, deseori, mai puţin auto-reflexiv (deşi, de la (post-)modernism încoace, literatura este tot mai polifonică şi mai (auto-)reflexivă). Aici ideea barthesiană a morţii autorului îşi poate avea locul, deşi eu nu sînt de acord cu ea (am mai discutat despre asta în alte ocazii). Dar această idee ar fi inaplicabilă la ştiinţe (umane/ sociale), unde autorii rămîn genitorii şi responsabilii direcţi ai scrierilor lor şi care pot participa pe viu la discuţii asupra şi pe marginea operelor lor. Aşadar, scuză-mă că m-am băgat în vorbă, dar te rog să înţelegi că, în lumea mea, se poate. Mi-ar plăcea, desigur, să urmăresc o discuţie să zicem între tine şi un Ernu sau un Sprînceană sau un M.-D. Gheorghiu sau oricine altcineva decît mine, dar admit că m-aş putea „scăpa” şi eu cu vorba. Cu riscul de a fi inoportun.

Realismul socialist. Comparaţia între Balta/Tiraspol (RASSM) şi Moscova sau Peterburgul/ Leningradul nu e, desigur, foarte măgulitoare pentru primul element din comparaţie. Dar cred că am putea să privim şi altfel acest „experiment” într-un loc în care, în 1926, de exemplu, erau peste 60% de analfabeţi, mai cu seamă printre băştinaşi, ca şi în partea dreaptă a Nistrului, de altfel. În trei ani apăruseră deja un grup de vreo douăzeci de inşi care practicau scrisul literar, iar în şase ani se înfiripă un mic mediu în care se discută, se ceartă, se etichetează şi care mediu produce ceva care se autodesemnează drept literatură. Poţi să-i spui că e o literatură slabă, că e stîngace, că e influenţată ideologic, dar eu nu văd niciun motiv pertinent să-i refuz această legitimitate de a intra, fie şi „pe uşa din spate”, într-un proces care a văzut de toate, şi rele şi bune, şi noi şi vechi, şi genii şi mediocrităţi, şi „opere” conţinînd serii de sunete dezarticulate (v. „zaum” şi Krucionîh), şi pastişe, şi plagiate etc. etc.. Multe din aceste producţii literare au avut un public real şi relativ cultivat pentru epocă. Unele creaţii ale acelui mediu m-au emoţionat şi pe mine, fie şi „au second degré”, cum spun francezii, alteori m-au emoţionat pur şi simplu. Din recitalul lui Sochircă am remarcat cîteva imagini care mi s-au părut foarte vii (de ex. în acel poem al lui Caftanachi, dacă nu mă înşel, în care soarele era sfidat de narator/ erou liric – un nou cetăţean sovietic). Am mai întîlnit mai multe din astea în „corpusul” meu. Rîsul pe care le-au provocat aceste poeme s-a datorat în mare parte limbii „moldoveneşti” din epoca 1928-32, după reforma lui L. Madan şi care a creat acest efect de mecanic placat pe viu, de la Bergson cetire. Dacă Sochircă ar fi luat nişte poeme de prin 1933-37, cred că ar fi avut mai puţin haz, iar unii ar fi putut chiar lua în serios recitalul, au premier degré.

Să luăm acest poem, din 1935, ca probă:

„Cînd afară vara

E de ploi mîncată,

Şi de vînt e seara

Tristă legănată.

Cînd cîrceii-n vie

Îs demult culese

Şi-i umflată glia

Ca o preoteasă.

Cînd copacii-n vale,

Parcă zac de friguri,

Vîntu-şi ţine calea

Căutînd cîştiguri.

Pe sub uşe latră,

Scormoneşte pragul

Scumpă-i lîngă vatră

Vorba cu moşneagul.

In cuptor şopteşte

Oală la ulcică,

Bîtul povesteşte

Toată ziulica.

Şi cînd vine seara

’N case umbra creşte,

Dar povestea iară

Capăt nu-şi găseşte.

Bună-i primăvară

Zilele-s soroase,

Bună-i toamna iară

Cu poveţi frumoase.

Din cer cu plumb s-a argintit,

Şi ochii larg deschid, deschid,

Că după ploi s-a răzbunat,

Şi parcă-s beat,

Şi parcă-s beat.

Şi parcă-s azi născut dinnou,

Şi parcă-s azi scăldat în rouă,

Că ruptă-i haina de calic,

Şi-n sus mă-ntind din jos, din mic.

Pe străzi mă plimb,

Eu rîd şi rîd,

Un val de rîs din piept, din gît,

De soare prins, îs săturat,

Şi parcă-s beat,

Şi parcă-s beat.

Prieten sînt cu viaţa-n trai,

În toată luna-i luna mai,

Că-s azi născut de-a doua ori,

Că-s zorii zilei,

Rîd din zori.

***

Să-ncep de la-nceput aş vrea,

S-aşez cuvinte-n rînduri,

Să despletească pana mea

Un mototol de gînduri.

Să mă izbesc în univers

Să mă afund în lume

Şi să-mpletesc dinnou un vers

De soare şi cunune.

E Corneanu. L-ai recunoscut? OK, poate nu e genul meu de poezie, dar admit că unii ar putea aprecia aceste versuri, cu atît mai mult în acel context de restrişte (culturală). A le refuza acestor creaţii pînă şi titlul de literatură mi se pare nejustificat, ca să nu spun tendenţios, de rea voinţă. La fel, nu aş vedea niciun motiv întemeiat să se refuze literaturii „populare” (romane poliţiste, „eau-de-rose” sau chiar şi cea pornografică, cu care se îndeletniceau periodic, între alţii, un Balzac, un Apollinaire sau un Henri Miller). Altminteri, cum ai numi această creaţie? Pseudo-literatură? Acest prefix pseudo- mi se pare că aduce o conotaţie polemică care poate fi justificat într-o discuţie dintre nişte scriitori care se cred „cei mai tari”, pentru a se distinge de „plebea literară”, dar el mi se pare impropriu şi inoperabil într-o teză de doctorat, de exemplu. Puritatea este o invenţie recentă în literatură – a venit pe la sfîrşitul secolului 19, în Europa occidentală (mai exact la Paris), în sînul unui mănunchi de oameni care căutau forme desăvărşite, epurate de orice element contingent şi arbitrar, dar tocmai asta mi se pare un experiment interesant şi cu siguranţă marginal, deşi a dat tonul mai departe unei imense literaturi, cu totul inegală după calitate. Temenul însuşi de literatură este unul recent şi nu poate fi folosit ca atare şi fără risc de anacronism cu aplicare la opere precum Don Quijote sau Hamlet. Iar pe vremea operelor respective, nici nu se putea vorbi de autonomia „cîmpului literar” şi nici de „artă” sau „literatură” pură. Şi cu toate acestea, operele există, indiferent de cum le calificăm noi astăzi. Dacă vom aplica categorii de genul „fals” şi „autentic” unor asemenea opere, riscăm să placăm nişte elemente mecanice pe ceva viu şi atunci cineva – poate bunul d-zeu de sus – ar putea rîde.

Am citit cu mult interes cîteva lucrări de sociologie din URSS (Iu. Autiunian – are o carte bunicică despre Moldova anilor 1960-80, sau Iu. Levada, activ şi în anii 1970). Sociologia a fost o ramură puţin dezvoltată în URSS, dar atît cît a fost s-a sincronizat destul de reuşit cu cel puţin unele şcoli occidentale (funcţionalismul, de ex.). Nici în RASSM, nici în RSSM mai tîrziu, nu a existat sociologie, din păcate sau din fericire. Nu era considerată o prioritate de către cei de la AgitProp. Alături de psihologie şi alte discipline „occidentale”, era privită cu mai multă suspiciune. Dar dacă ar fi existat, aş fi fost foarte interesat să citesc ceva, cu un anumit discernămînt, fireşte. Cu siguranţă însă nu i-aş fi negat titlul de sociologie, dacă şi l-ar fi arogat. De ce şi cu ce drept? Există foarte multă sociologie în vest şi în est, şi bună şi proastă, şi inovatoare şi mai puţin, şi onestă şi influenţată ideologic, şi comandată de finanţatori – publici sau privaţi – şi independentă. La ce m-ar ajuta calificative de genul „sociologie autentică” sau „pseudo-sociologie” pentru a înţelege dacă o lucrare de sociologie merită citită sau nu? Admit că asemenea discuţii s-ar putea isca între sociologi, mai ales în privat, la o halbă de bere, dar nu cred că cineva va întreprinde o conceptualizare solidă unui asemenea efort de epurare disciplinară.

În concluzie, categoriile de „fals” şi „autentic” aplicate la entităţi precum „sociologia” sau „literatura” mi se par legitime, dar la un alt nivel de comunicare, nu şi în discuţia („cîmpul discursiv”) în care mi-am plasat propria luare de cuvînt, prin cartea mea.

Numai bine.