Eroii trădători și trădătorii eroi

„Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă” de Petru Negură este o lucrare temeinic documentată și argumentată inteligent, dar care stârnește disonanțe în orice cititor.

Autorul ei limitează clar cadrul disciplinei în care este poziționată cercetarea respectivă la socio-istorie, și nu, să zicem, critică literară, ceea ce nu pare a fi chiar în spiritul lui Pierre Bourdieu, din ale cărui texte Negură își soarbe inspirația teoretică pentru lucrarea de față. Se știe că printre contribuțiile seminale ale lui Bourdieu la sociologie, în special la sociologia esteticii, se numără numeroase idei care au influențat în ultimele câteva decenii teoreticieni din multe domenii academice conexe sociologiei, inclusiv critica de artă, dar și cea literară. Dealtfel, în una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Distincția: O critica socială a judecații de gust” (traducere ad-hoc din l. engleză) cărturarul francez, despre al cărui sociologie s-a scris că ar fi fost influențată și de angajamentul său politic, susține că judecățile de gust sunt strâns legate de o poziție socială, sau mai precis, sunt ele însele acte de poziționare socială.

Negură își bazează lucrarea pe teoria câmpului literar stipulată de Pierre Bourdieu, deși cu adaptarea necesară a unor concepte-cheie la situația obiectului cercetat – o uniune a scriitorilor (moldoveni) într-o epocă anume, cea stalinistă. Contrar așteptărilor unora, Negură nu ne face un rezumat al teoriei bourdieuene, ci doar pomenește, adesea numai în notele de subsol, elemente ale teoriei respective pe care a decis să le încorporeze pentru a-și motiva teoretic demersul. Necesitatea ajustării teoriei filosofului francez la realitatea moldovean-stalinistă în sine, s-ar putea părea să diminueze cumva din validitatea și puterea de predictibilitate a acesteia. Nu ne este explicată prea bine nici necesitatea de ajustare. De fapt, prin prisma teoriei câmpului literar a lui Bourdieu, așa cum e prezentată sporadic în „Nici eroi, nici trădători…” se putea cerceta un set de fenomene literare ceva mai extins decât obiectul ales de studiu în lucrarea lui Negură – o instituție anume și dedesubturile ei sociale. Mă refer în primul rând la arhivele Securității și la actorii care le-au produs – ofițeri NKVD, lucrători operativi, milițieni, martori, turnători și la textele pe care efectiv le-au semnat (bune sau rele din punct de vedere estetic): decrete, dispoziții, depoziții, rapoarte, denunțuri, plângeri, etc. Aceste texte aveau un impact clar asupra narațiunilor și poeziilor categorisite la moment sau ulterior drept literare. Presupun că lucrarea de față are potențialul de a deveni una de căpătâi pentru cercetătorii vestici care se ocupă de perioada stalinistă și în speță de spațiul geo-politic și cultural al Basarabiei și Transnistriei, și frică îmi e, că sentimentul pe care îl vor avea ei după ce o vor citi va fi unul destul de roz. Cartea lui Negură nu produce stări oripilante așa cum se poate întâmpla după o frunzărire aleatorie a unor dosare luate la întâmplare înjghebate de către autoritățile sovietice unor terțe persoane din Basarabia în perioada la care se referă Negură.

Odată cu deschiderea recentă și de-secretizarea dosarelor din arhivele SIS, de care și Petru Negură a făcut uz, se poate afirma că nu este veridică afirmația autorului precum că în Basarabia n-ar fi existat eroi, adică o disidenți sau partizani contra-sistem. (De fapt, cum se poate afirma cu nu a existat disidență în momentul în care Negură însuși discută cazurile câtorva scriitori moldoveni deportați? Cu toate că autorul nu acordă un spațiu la fel de extins peregrinărilor deportaților așa cum o face în cazul scriitorilor moldoveni colaboratori cu organele puterii sovietice în capitolul în care vorbește, bunăoară, despre retragerea acestora odată cu înaintarea frontului sau de călătoriile lor la Moscova de după război. Oare întemnițarea unor indivizi critici la adresa sistemului, care își documentau existența și deportarea lor în Siberia înseamnă o lipsă de disidenți?) iar rețeaua de relații pe care persoanele implicate în ea o formau, cu toate că a fost, pe de o parte fărâmițată în încercarea ei disperată de a se opune puterii dominante, a fost una extrem de complexă și l-ar fi interesat cu siguranță și pe Bourdieu. Pe de altă parte însă, aceste relații au fost arhivate și bine păstrate, uneori refăcute (veritabile și incredibile re-make-uri!), iar acum și publicate, bunăoară, de Mihai Tașcă. Uneori aceste organizații clandestine acut conștiente de alegerea lor politică ajungeau să-și fondeze chiar și mici tipografii, iar scrisorile pe care le trimiteau funcționarilor publici, la ziare sau radioul public, precum și declarațiile, autobiografiile pe care le depuneau în fața anchetatorilor în odăile de interogare ale miliției și NKVDeului erau scrise într-un stil într-atât de sublim încât unii cercetători au afirmat că aceste arhive ale securității reprezintă un veritabil muzeu de artă critică al Basarabiei în lipsa unei Instituții oficiale de acest gen!

Autorul atribuie alegerea scriitorilor Basarabeni de limbă română rămași în Basarabia anexată la URSS unei multitudini de motive, credința lor în ideologia comunistă fiind doar unul din multele, astfel oarecum diminuând halucinanta forță de a respectivei ideologii. Evident, or fi fost și alți factori motivatorii care i-au făcut să îmbrățișeze noul sistem, dar ideile stângiste erau, ca și acum, în mare vogă în toată Europa, inclusiv și în Regatul României (încinse și mai mult după sângeroasa înnăbușire a revoltei țărănești din 1907 de către stat). Panait Istrati sau Petre Țuțea puteau fi exemple demne de urmat. Dealtfel, mulți dintre eroii antisovietici, scoși la lumina zilei din arhivele securității de către Tușca se pare că au dat dovadă, printre altele, de idei radicale de stânga.

E surprinzătoare în lucrare, tot la fel, contrar spiritului bourdieauean, o oarecare depreciere a muncii unor profesioniști din alte discipline decât sociologia, de exemplu a lingviștilor sovietici, cărora Negură le reproșează, că ar fi creat câteva zeci de limbi sau gramatici noi, de genul celei „moldovenești”. Dar asta e misiunea lingviștilor, să se deplaseze neobosit în teren prin toată lumea unde să culeagă limbi, graiurile și dialectele pe care le întâlnesc, încercând să le înregistreze folosind metodologii preexistente sau generând unelte noi de înregistrare. Nu zic că în munca pe care o depun nu există un element de inventivitate sau că aceasta a fost sau este lipsită de nuanțe ideologice, dar aceste graiuri, sau limbi pe care le culeg ei, sunt materia primă pentru orice cercetare de lingvistică teoretică fără de care disciplina respectivă n-ar putea exista. Graiurile diferă mult nu doar în funcție de teritorii, dar și în funcție de clasă, subcultură, etc. Cu studiul acestor diferențe se ocupă printre altele sociolingviștii, al cărui precursor în URSS se prea poate să fi fost „defăimatul” Nikolai Marr, în jurul căruia s-au dat numeroase bătălii relatate și în „Nici eroi, nici trădători”. Se poate, de fapt, risca și afirma că acea gramatica a lui Leonid Madan a limbii moldovenești, amintită și în cartea lui Negură este o lucrare pe cât de interesantă pe atât și de veridică. Se prea poate că Madan, într-adevăr a descris sistemul lingvistic în uz local în Transnistria anilor 20-30, care putea efectiv fi un fel de pidgin. Iar unele dintre cuvintele nou inventate și prezentate în acel tratat sunt de-a dreptul ingenioase. Să dau doar un exemplu, „amuvremnic” în loc de contemporan, ca în arta amuvremnică.

Actualmente în Basarabia se produc multe lucrări de artă amuvremnică.

Astfel ajung la o a treia dimensiune al câmpului literar neluată suficient de mult în seamă de către Petru Negură. Mă refer la textele științifice, instrucțiuni de utilizare, metodologii, produse de savanții și cercetătorii (cei rămași în URSS dar și cei mai tineri) în perioada respectivă scrise în limba „moldovenească”. Aceste lucrări trebuiau întocmite conform unor criterii riguroase atât științifice cât și lingvistice, ca să fie înțelese cel puțin în cercuri restrânse de specialiști, citate și comentate. Negură vorbește despre acestea doar atâta timp cât ele se suprapun foarte direct cu fragmentul de câmp literar pe care îl are în vizor, de exemplu dezbaterea teoriei iafetice propusă de Marr, amintit mai sus.

…

Titlul tratatului discutat aici mi-a indus și el o oarecare disonanță, deși spre deosebire de lectura lui Mircea Ciobanu, a fost generată din alte considerente. În primul rând, contrar așteptărilor, o bună parte din șirul de scriitori moldoveni despre care ne vorbește Negură mi se par a fi eroi, atât pentru că sunt personaje ale textului pe care ni-l propune, cât și pentru că sunt învingătorii, cei ale căror nume și lucrări au rămas posterității, chiar și ca exemple de rateuri, dar și pentru curajului pe care l-au găsit în ei de a se împotrivi inteligent întâi unei gândiri majoritare (regaliste), prin abnegație deosebită în împrejurări grele și precare (decizia lor de a rămâne în Basarabia odată cu anexarea ei la URSS, un conglomerat statal bazat pe o ideologie nouă dacă nu străină pentru mulți dintre ei, iar apoi rezistând și sub presiunea politicii de moldovenizare în RASSM), și muncă asiduă (în cazul Transnistrenilor – autoinstruirea, îmbunătățirea aptitudinilor scriitoricești, în cazul Basarabenilor – încercarea de a pătrunde și îmbrățișa realismul socialist). Versiunea în limba română a volumului – o excelentă traducere de Gabriela Șiclovan – a apărut după ce termenul de „trădare” (destul de balonat ideologic, de altfel), a fost pus într-o lumină incisivă de către Bogdan Ghiu, care zice așa: „Evaluările situaţiei autohtone, ca şi a celei globale, aflate în strânsă interdependenţă, nu lasă loc pentru multe iluzii (pentru speranţe însă – da), iar una dintre armele indicate în acest război postpostmodern e – surpriză! – trădarea. O trădare înţeleasă ca revoltă antisistem (vezi, spre exemplu, WikiLeaks, dar nu numai). (…) trădătorul: acelaşi erou, radicalizat ca înţelegere (…) Mai bine trădător decât colaboraţionist. Dar trădarea trebuie concepută ca o politică de trădare prin care recurgem – pentru a ne trăda stăpânii, duşmanii… (în Contracriza, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011) Altfel spus, în acest context, și reieșind din text nu am perceput construcția conjunctivală din titlu ca fiind formată din antagonisme. Negură insistă în răspunsul pe care i l-a dat lui Mircea Ciobanu însă, că titlul lucrării sale trebuie interpretat într-un fel care exclude ambii termeni, fiind vorba, evident, de nişte categorii de înţelegere pe care le respinge din capul locului. La aceasta se mai adaugă și faptul că termenul de trădător se perindă de câteva ori în text cu un altfel de sens, de ex. ca un refuz de colaborare cu regimului stalinist, adevărat, pus între ghilimele.

O altă lipsă de consonanță mi-a stârnit-o prezentarea presei din Basarabia între anii 1917-30. Aflăm că atunci au existat 12 cotidiene și 9 hebdomadare în limba română iar în limba rusă au ieșit de sub tipar 36 de cotidiene și 4 hebdomadare. Autorul susține că faptul respectiv este semnul unei efervescențe culturale și civice a provinciei și al unei democratizări considerabile a societății basarabene, cu precizarea că presa de limbă română de acolo s-a aflat întotdeauna în pragul falimentului și că în 1928 doar 4% din presa editată în Basarabia era în limba română. Ce înseamnă calitativ aceste 4 %? Pe de altă parte, aflăm, că diversitatea aparentă menționată mai sus ascundea, de fapt, o comunicare unilaterală deși ubicuă – finanțatorii ziarelor fiind mai mult interesați de impunerea anumitor mesaje și mai puțin de problemele concrete ale cititorilor. (Situație care, dealtfel nu se deosebește prea mult de starea actuală a presei scrise din Basarabia, nota mea.) Se poate infera, așa cum am făcut eu, că discrepanța dintre numărul mare de publicații rusești și românești se datora și faptului că Basarabia era până nu demult o gubernie a Imperiului Rus, perioadă de care Petru Negură nu se ocupă în cartea discutată aici și probabil un studiu socio-istoric al câmpului literar din Basarabia gubernială ar necesita un efort la fel de mare ca și cel pe care l-a înghițit studiul scriitorilor basarabeni și transnistreni din perioada stalinistă. Totuși, mă așteptam să găsesc expus, cel puțin în câteva rânduri, precedentele câmpului luat în studiu, și anume date care ar fi relaționat informații despre prea scrisă din Basarabia înainte de alipirea ei la Regat. Căci, dacă, bunăoară, n-ar fi existat deloc publicații în românește înainte de 1917, apoi 4% formează un spor semnificativ, deși nu știu cu ce anume operez aici – volum text scris, număr de publicații sau alte unități. Se mai și prea poate că acțiunile asupritoare ale autorităților românești îndreptate împotriva publicațiilor de limbă rusă din Basarabia trecute în revistă de Negură să pară floare la ureche și, nota bene, oarecum similare cu acțiuni de hărțuire îndreptate împotriva publicațiilor oarecum critice la adresa puterii de pretutindeni și care au loc curent – în comparație cu acțiuni similare îndreptate asupra redacțiilor publicațiilor de limbă română din Basarabia gubernială. Deci, se prea poate să nu fi fost vorba doar despre o situație economică precară a acestora sugerată de autor, (Boudreau era un critic declarat al neoliberalismului!) ci, efectiv, despre intervenții extrem de dure din partea autorităților, precum lichidarea unor ziare pentru publicarea unor materiale subversive, bunăoară a unui poem, cazul Basarabiei (înființat în 1906 și închis în 1907) sau a Făcliei țării (închis în 1912). Să conchidem oare din ce scrie Negură, că spațiul ideatic al Basarabiei guberniale era practic un teritoriu ideatic unde domnea printr-un acord mai mult sau mai puțin tacit singură și puternică limba și cultura rusa? Iar eforturile ulterioare ale scriitorilor basarabeni să fi fost, de fapt, un efort de (re?)colonizare românească a spațiului geo-ideatic respectiv? Presa rusă era scrisă doar de scriitorii de origine rusă, sau și de localnicii moldoveni multilingvi? Exista oare o mass-media alternativă, de exemplu, lăutarii?

Să fi fost oare lacuna de cultură română/moldovenească și cauza rateurilor primilor întâlniri pe care scriitorii care scriau în moldovenească încercau să le aibă cu sătenii din regiunea transnistreană unde le citeau din ce scriau? Sau aceste nereușite s-au datorat limbii lor net diferite din punct de vedere sintactic, semantic, frazeologic, pragmatic sau poate ideologic în comparație cu cea a țăranilor? Sau poate aceste întâlniri au fost un fel de spețe bahtiene, pe care Negură le pomenește în alt loc, adică, inițieri de niște contexte de pliere a unor scriitori pe univocitatea compactă și inerentă a cuvântului autoritar, cel al puterii politice”, cu alte cuvinte situații în care încercările de dialog erau doar mime sau chiar imposibile?

Am mai descoperit în această carte și (cel puțin o) explicație robustă, în opinia mea, a sentimentul actual puternic autonomist moldovean vizavi de cultura amuvremnică românească. Acesta pare să fi rezultat și din propaganda antiromânească și antiburgheză practicată zilnic și cu multă râvnă de către literații moldoveni din perioada stalinistă, dar și chinurile facerii unei literaturi virile, capabile în colaborare cu alte instituții de propagandă a Moldovei Sovietice, să schimbe ansambluri de atitudini sau chiar sentimentul de apartenența identitară la nivel de macropopulație.

Publicat pe blogul Mămăliga de Varşovia.