„Modelul“ şi „metropola“. Petru NEGURĂ - Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinis

Literatura moldovenească în prima parte a secolului al XX-lea, zonă prea puţin explorată de istoricii literari români, face subiectul exhaustivei cercetări, preponderent sociologice, aparţinîndu-i lui Petru Negură. Impactul schimbărilor politice produse în Republica Moldova asupra culturii, în funcţie de fluctuaţiile frontierelor (Marea Unire de la 1918, Pactul Ribbentrop-Molotov, repercusiunile celui de-Al Doilea Război Mondial), mai exact, relaţiile de subordonare a presei, a literaturii faţă de putere, ele fiind cele mai expuse mutilării, prin transformarea lor în anexe ideologice ‒ iată temele ei centrale. Jurnaliştii şi scriitorii moldoveni au fost nevoiţi să se conformeze mereu reformelor la care a fost supusă „limba moldovenească“ – reforme gramaticale, alfabetice, de vocabular ‒, în funcţie de administraţie; să ţină mereu seama de „modelul“ impus de „metropolă“. După revoluţia rusă din 1905 ‒ actuala Republică Moldova aparţinea imperiului ţarist, drept pentru care presa de la Chişinău era rusofonă. În urma Marii Uniri, se trece la „românizare“: este oficializată limba română, Securitatea românească monitorizează presa. Favorizarea presei româneşti merge pînă la desfiinţarea publicaţiilor în rusă, la începutul anului 1938. Apare conflictul între generaţii, respectiv, între intelectualii formaţi în universităţi din fostul imperiu şi românofonii şcoliţi în România. Puterea locală este deţinută de unionişti. Universitatea Populară şi Institutul Social din România, incluzînd, în acea perioadă, şi Republica Moldova, sînt conduse de Pantelimon Halippa, cu o biografie simptomatică pentru epocile pe care le-a traversat: copreşedinte PNŢ, fondator al revistei Viaţa Basarabiei, ministru în guvernele din 1918 şi 1934, arestat în 1950, eliberat în 1957, după moartea lui Stalin.

În căutarea identităţii proprii

Discursul colectiv al scriitorilor moldoveni se caracterizează prin eclectism, reiese din inventarul întocmit de cercetător: marxism; autohtonism, regionalism înclinînd spre îmbinarea elementelor de folclor local şi poezia rusă; tradiţionalism radical; mesianism ortodox ş.a. Faptul reflectă componenţa ideologică a jurnaliştilor şi a scriitorilor: unii proveniţi dintre refugiaţi în urma Revoluţiei din 1917, în dezacord cu bolşevismul, alţii – din România, membri ai PCR, interzis în ţară după 1924, activînd în ilegalitate cu riscul de a fi oricînd arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Pentru ei, Basarabia reprezenta un refugiu. Absolvenţi ai instituţiilor româneşti de învăţămînt, îngroaşă numărul românofonilor. După ce, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Republica Moldova este cedată „zonei roşii“, sînt deportaţi 15 scriitori moldoveni consideraţi proromâni „burghezi“. Cînd Germania nazistă atacă URSS – România fiind aliata Germaniei ‒, unii scriitorii moldoveni aleg să lupte pe frontul sovietic, alţii se refugiază, împreună cu o parte a populaţiei, în Asia Centrală. Aveau să se întoarcă după reinstaurarea regimului sovietic. Între ei – şi scriitori de limbă idiş care au avut de suferit în timpul pogromurilor săvîrşite de armata nazistă şi aliaţii ei în perioada ocupaţiei. Numitor comun al scriitorilor moldoveni: căutarea propriei identităţi în strînsă legătură cu problema limbii. Înainte de război, ei pledează pentru o „limbă moldovenească“, română în realitate, „curăţată“ de expresii ruse. După război, se consideră că rusa şi ucraineana sînt mai apropiate de limba moldovenească decît româna. În 1946, printr-o rezoluţie a Comitetului Central al PCUS ‒ consecinţă a Raportului Jdanov, în care sînt criticate două publicaţii culturale ruse importante, Zvezda şi Leningrad, pentru „sărăcia de idei“ şi „înclinarea în faţa culturii Occidentului“ ‒, controlul Partidului asupra vieţii literare devine şi mai drastic. În condiţiile reducerii autonomiei culturale în republicile sovietice, din care face parte şi Moldova, se adînceşte sciziunea între tendinţele autonomistă şi heteronomă, cea de-a doua ‒ înclinată să adopte resursele şi valorile extraliterare, în speţă, cele politice.

„Jdanovismul moldovenesc“

După 1948, cînd, în România, se instaurează puterea pro-sovietică, românofobia îşi pierde „legitimitatea“. În schimb, prin proclamarea independenţei Statului Israel şi opţiunea lui pentru capitalism, „cîştigă teren antisionismul“. Antisemitismul are, din nou, drum liber. Încep persecuţiile împotriva Comitetului Antifascist Evreiesc. NKVD-ul îl asasinează pe unul dintre capii lui, Solomon Mihoels. Jdanovismul ia, în 1949, o turnură antisemită deschisă. CC al PCUS emite o rezoluţie prin care este interzisă funcţionarea tuturor asociaţiilor şi revistelor evreieşti din URSS. NKVD-ul arestează mulţi oameni de cultură, membri şi simpatizanţi ai Comitetului Antifascist Evreiesc. Ei sînt acuzaţi de „cosmopolitism“, consideraţi oameni „fără rasă şi fără rădăcini“, „duşmani ai patriei“. Importanţi scriitori evrei sînt arestaţi sau trăiesc sub această ameninţare. Se întîmplă în toate republicile sovietice, inclusiv în Moldova. Sub raportul sovietizării, „jdanovismul moldovenesc“ este, de asemenea, foarte asemănător cu al celorlalte republici sovietice. În toate Uniunile Scriito rilor – grupuri concurente, conflicte, delaţiuni, tensiuni în probleme lingvistice şi de patrimoniu cultural. Pretutindeni – intervenţii arbitrare ale conducerilor de partid. Apartenenţa populaţiei moldoveneşti la spaţiul lingvistic românesc, nerecunoscută de puterea sovietică de teama iredentismului, apropie Republica Moldova de republicile sovietice orientale. În schimb, conflictele dintre „cei vechi“ şi „cei noi“, care-şi dispută influenţa asupra conducătorilor locali ai Partidului, reprezintă o situaţie caracteristică republicilor sovietice occidentale. Dacă se poate vorbi despre un „specific jdanovist“ moldovenesc, acesta ar fi intersectarea celor două modele de sovietizare: „oriental“ şi „occidental“. Din recuzita propagandei pentru consolidarea unei identităţi moldoveneşti sovietice, care avea să dureze peste trei decenii după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, capul de afiş îl deţinea reprezentarea României drept antipod nociv al „poporului moldovenesc sovietic“, dată fiind alianţa cu Germania nazistă în anii conflagraţiei mondiale. Perioada administraţiei româneşti este caracterizată drept „Basarabia ocupată“.

„Vor să mă traducă pe mine în limba mea!“

Momente de intensificare a presiunii politicului asupra culturii au alternat cu momente de destindere. O asemenea perioadă a fost cea imediat următoare morţii lui Stalin. În 1955, lui Petru Darienco, redactor-şef al ziaruluiMoldova socialistă, i se permite să recunoască echivalenţa între limba română şi limba moldovenească, alfabetul chirilic fiind singura diferenţă. Petru Negură schiţează o serie de biografii reprezentative pentru scriitori ai „dezgheţului“ din epoca sus-amintită. Ion Druţă, Ariadna Şalari, Liviu Deleanu sînt doar cîteva. Ion Druţă, tractorist, silvicultor, secretar sătesc de partid, corespondent al ziarului Ţăranul sovietic, autor de proze publicate în revista Octombrie, recuperează influenţele romanului românesc interbelic, îmbinîndu-le cu cele ale literaturii sovietice contemporane. Urmează, în 1957, cursurile Institutului de Literatură „Maxim Gorki“. Intrat într-un conflict latent cu potentaţi politici din RSSM, se stabileşte la Moscova, unde scrieri ale sale sînt apreciate. Ariadna Şalari, născută în sudul Basarabiei, provine dintr-o familie de intelectuali. Face studii în România. În iunie 1940, familia ei rămîne în Basarabia. După război, ajunge în România şi debutează, în 1946, în revistaOrizont, unde redactorul-şef, Saşa Pană, îi devine ghid spiritual şi, pentru o vreme, partener de viaţă. După un accident în 1949, trece printr-o depresie psihică şi se decide să revină în URSS. Se recăsătoreşte cu un scriitor moldovean, intră la Institutul de Literatură „Maxim Gorki“, se face remarcată „pe piaţa literară unională“. Originar din Iaşi, Liviu Deleanu îşi face debutul în România, în 1937. Antisemitismul în ascensiune din România îl determină ca, în 1940, să se refugieze în Basarabia. Între 1942-1943, este textier al ansamblului moldovenesc de muzică şi dansuri populare Doina, ansamblu care-i prilejuieşte turnee în multe oraşe ruse. Apoi lucrează la Moscova, ca redactor la Editura Moldovenească de Stat. Întors în Basarabia în vara anului 1944, află că tatăl lui a fost ucis în pogromul de la Iaşi. Este învinovăţit, în 1949 – perioada jdanovistă ‒, împreună cu alţi scriitori moldoveni, de „tendinţe formaliste“, „decadentism“, „apolitism“. Întors acasă după reuniunea USM în care fusese acuzat ca fiind scriitor „antisovietic“, încearcă să se sinucidă, dar dă greş. Are norocul unui cămin-refugiu salvator, ceea ce-l ajută să iasă din criză. De numele celor trei se leagă apariţia, în 1958 – perioada destalinizării ‒, a revistei „de satiră şi umor“ Chipăruş, pentru ca, la abia un an distanţă, să fie „recomandată“ temperarea accentelor critice ale publicaţiei. Un nou „îngheţ“ bătea la uşă. Suspiciunea era, din nou, ridicată în rang. Selecţia scriitorilor clasici români se făcea după criteriul utilităţii politice, primînd în faţa valorii literare intrinsece. Un exemplu edificator: Grigore Vieru, care-şi începea cariera literară în 1950, declara că aparţine celei mai tragice generaţii din Republica Moldova, educată la şcoală fără Eminescu. Abia începînd cu anii Perestroikăi, poetul naţional avea să devină simbol al identităţii pentru scriitorii moldoveni. Şi un exemplu de pe cealaltă parte a Prutului. În 1962 [1952 – P.N.], Sadoveanu ricoşa, în rostire moldovenească: „Vor să mă traducă pe mine în limba mea!“.

Sacralizări şi zoomorfisme

Cercetătorul alege, pentru analiza temelor literare, un corpus de texte apărute în perioada 1931-1957, în revista Octombrie, singura publicaţie a USM, înfiinţată în 1931, cu un hiat al apariţiei de patru ani, 1941-1945. Există teme „pozitive“ ‒ „Patria sovietică“, „Moldova“, „Munca“, „Partidul Comunist“ – şi „negative“ – „ocupaţia românească“, „jandarmii“, „duşmanii din afară“, „chiaburii“. „Arii“ pozitive fac tandem cu altele negative. Se construieşte o sacralizare a conceptului „patria sovietică“, combinată, pentru referirile la anii războiului, cu „patria-mamă“. După război, în rolurile parentale sînt distribuite Patria şi Partidul, cu substituţiile lui: Kremlin, Stalin. Prestaţiile impuse de Stat ţăranilor sînt asimilate cu darurile rituale aduse divinităţilor în societăţi arhaice, „ofranda“ avînd caracter obligatoriu. În anii ’30, referinţele la Moldova sînt aproape inexistente, orice „manifestare a patriotismului moldovenesc“ putînd atrage după sine „acuzaţia de naţionalism“. În ’40 şi, mai puternic, după ’45, patriotismul local este încurajat de putere, dar bine ţinut sub control, să nu degenereze în sentiment al apartenenţei româneşti. „Mica patrie“ agrară – Moldova – este protejată de „patria cea mare“ sovietică. Tema „prieteniei între popoare“ ţine de fraternizarea popoarelor sovietice în timpul războiului în faţa inamicului fascist, Rusia fiind „fratele cel mare“, Moscova – „lumină a popoarelor“. Între 1931-1933, „duşmanii“ sînt cei care se pregătesc să atace republica: ţările europene occidentale şi „lacheii“ lor, România şi Polonia. Tema avea să fie temperată după 1933, cînd URSS aderă la Societatea Naţiunilor, şi reluată cu intensitate după 1937. Al Doilea Război Mondial este văzut diferit: „război sfînt“ pentru Armata Roşie, „invazie barbară“ pentru armata germană nazistă şi aliata ei română. Forţele Aliate (occidentale) cu URSS în timpul războiului devin „inamice“ după. „Construcţia socialistă“, sintagmă frecventă a discursurilor oficiale, este preluată ad litteram, în prelungirea elementului floricol. După război, munca (fizică) – „luptă“, „întrecere“, „bucurie“ – se întîlneşte cu „binefacerile cunoaşterii“ la „căminul cultural“. Zoomorfismul este larg utilizat în imaginea „duşmanilor dinăuntru şi din afară“.

„…Atunci nimeni nu era erou“

Oscilaţia politicii culturale între „moldovenişti“ şi „românişti“ a condus spre o dedublare identitară atît a literaţilor, cît şi a populaţiei moldovene, deşi, după 1950, se constată „românizarea tacită“ a intelectualităţii, fenomen care se consolidează după 1980. Literatura moldovenească sovietică nu a reuşit să devină o literatură bine prizată de public. Scriitorii care au aderat din convingere la sistemul de valori caracterizînd puterea sovietică au suferit mari decepţii, dar deveniseră prizonieri. Oportuniştii n-au avut ce pierde. După perioada „dezgheţului“, a urmat perioada brejnevistă a „stagnării“. Generaţia anilor ’80 anunţă „efervescenţa şi renaşterea naţionalistă“ datorate Perestroikăi. După ce, în 1991, Republica Moldova îşi declară independenţa, reapar conflictele între cei „vechi“ şi „noi“ din lumea scriitoricească, în funcţie de mediul cultural în care s-au format: rusesc sau românesc. O remarcă de mare adevăr este făcută de Baca Deleanu, văduva scriitorului Liviu Deleanu, într-un interviu acordat în 2003: „Acum sînt mulţi eroi, dar atunci [în perioada stalinistă] nimeni nu era erou“. Este chiar ideea-sinteză din titlul cărţii. În Republica Moldova, scriitorii nu aveau cum să fie oponenţi ai puterii, dar adaptarea la condiţiile istorice date nu poate fi considerată, totuşi, trădare, fiindcă n-au făcut exces de zel în colaborarea cu puterea, consideră autorul.

Petru NEGURĂ Scriitori moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă Editura Cartier, Chişinău, 2014, 444p.

Cronică publicată în Observatorul Cultural.