Nemîngîiaţii. Petru NEGURĂ - Scriitori moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă

Imediat după Revoluţia din 1989, literatura română s-a văzut nevoită să treacă prin două probe de foc, una de natură economică şi una de natură etică/morală. Odată sponsorizarea de la Stat dispărînd, editurile au fost puse în situaţia de a se descurca singure din punct de vedere financiar, şi încă în contextul unei societăţi sălbatice, aflate în plin proces generalizat de schimbare. Pe de altă parte, literatura română a trebuit să treacă şi printr-un proces de revizuire a canonului (Canonul occidental, al lui Harold Bloom, a rămas una dintre prea puţinele referinţe teoretice invocate de cei angrenaţi în revizuiri). S-au distins două tabere, de o parte aflîndu-se cei mai radicali, gata să pună sub semnul întrebării toată literatura română postbelică, mutilată sistematic de ideologia comunistă, iar de cealaltă parte – cei care susţineau inutilitatea unei revizuiri ce avusese deja loc în anii ’70.

Literatura în comunism

Iată care sînt, conform lui Ion Simuţ, cele trei tipuri de revizuiri care au marcat literatura română în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Familia, nr. 9/2000): revizuirea politică, din anii ’50, cînd literatura a fost în întregime aservită aparatului propagandistic al noii puteri, revizuirea estetică, din anii ’65-’70, declanşată de „dezgheţul“ promis după instalarea la putere a lui Ceauşescu, şi revizuirea morală din anii ’90, care a vrut să fie, în acelaşi timp, o revizuire politică (a autorilor) şi estetică (a operelor). Singura eficace a fost cea de-a doua, din anii ’65-’70, celelalte nereuşind să impună modificări notabile în canon. Şi tot Ion Simuţ identifică (în nr. 29/1993 al României literare) patru tipuri de literaturi, cu mentalităţi şi comportamente sociale complet diferite, în România postbelică: 1) literatura oportunistă (de partid); 2) literatura subversivă (Preda, Buzura, Caraion, Breban etc.); 3) literatura disidentă, radical contestatară (Goma, Negoiţescu, Dinescu, în exil Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vintilă Horia etc.) şi 4) literatura evazionistă (poezia de notaţie de la Steaua: Doinaş, Ştefan Bănulescu, oniriştii Dimov şi Ţepeneag, intelectualiştii ironici şi livreşti ca Mircea Horia Simionescu, prozatorii calofili Radu Petrescu, Naum, Brumaru, grupul echinoxist, optzeciştii etc.), în timp ce Bujor Nedelcovici stabilise, cu cîţiva ani înainte, următoarea clasificare a scriitorilor români, în funcţie de asocierea lor cu regimul comunist (România literară, nr. 24/1990): 1) oportunismul explicabil (1950-1964), incluzîndu-i pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Petru Dumitriu etc., care au pactizat cu puterea într-o perioadă cînd singura alternativă ar fi fost căderea în dizgraţie sau chiar închisoarea etc., care rămîne totuşi o formă de oportunism, din moment ce au fost şi destui care nu au cedat: Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Vladimir Streinu, Radu Gyr, Constantin Noica, Ştefan Augustin-Doinaş, Alexandru Paleologu, Ion Negoiţescu; 2) oportunismul naiv (1964-1971), cînd după amnistia deţinuţilor politici, în 1964, şi preluarea puterii în 1965 de către Ceauşescu, a urmat perioada „dezgheţului aparent“, în care s-au afirmat noile generaţii de creaţie din ’60-’70 şi s-a făcut o revizuire estetică a canonului în vigoare, inclusiv prin recuperarea cîtorva importanţi autori interbelici.

Multe personalităţi din zona culturii au căzut atunci în capcana „crizei cehoslovace“ şi s-au înscris în partid; 3) oportunismul ruşinii (1971-1989), care a urmat Tezelor din iulie, din 1979, unde ar intra arhitecţii cultului personalităţii lui Ceauşescu (Dumitru Popescu, Păunescu etc.). Pentru un tablou complet al epocii, amintesc aici şi celebra carte a lui Czesław Miłosz Gîndirea captivă, în care apar patru tipologii de scriitori compromişi sub comunişti (denumite generic Alpha, Beta, Delta şi Gamma), avînd la bază modele reale, carte ce a reuşit, la momentul apariţiei ei în 1953, la Paris, să enerveze atît intelighenţia franceză de stînga, cît şi pe emigranţii polonezi, care se aşteptaseră la un rechizitoriu mai dur al scriitorilor în cauză. Şi, bineînţeles, amintesc cărţile Katherinei Verdery, Luciei Dragomir, Alexandrei Tomiţă şi Ioanei Macrea Toma, care studiază aspectul instituţional al literaturii din România în comunism. Revenind, în studiul său istorico-sociologic, Petru Negură (lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Moldova) încearcă să analizeze geneza şi evoluţia Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM) în epoca stalinistă (1928-1956), în condiţiile unei istorii extrem de încurcate a Basarabiei, cu graniţe fluctuante, complexitate etnică, probleme identitare majore şi de limbă (cu tot cu alfabet). Tonul este echidistant, scriitorii moldoveni fiind priviţi, după cum o sugerează şi titlul, mai mult ca nişte bieţi pioni mutaţi de colocolo de o mînă invizibilă, cu rare zvîcniri de voinţă sau conştiinţă (politică sau artistică). Etapele de oarecare evoluţie sau marcată involuţie, în configurarea unei identităţi naţionale, în cadrul specific, prin edificarea asupra formulei limbii şi a patrimoniului literar, sînt jalonate strict de marile evenimente istorice: Unirea Basarabiei cu România, la 1918, crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenească (RASSM) de către autorităţile sovietice, în componenţa Ucrainei sovietice, în 1924, care cuprindea şi raioanele transnistrene de astăzi ale Republicii Moldova, Pactul Ribbentrop-Molotov, războiul, crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), în 1940, ca parte a URSS, revenirea la România, în 1941, re-anexarea de către URSS, în 1944, moartea lui Stalin, în 1953, dar şi de o serie de evenimente mai mici, cu efect la fel de devastator.

Scriitorii moldoveni în epoca stalinistă.

Astfel, imediat după 1918, sînt puse bazele unei reforme culturale şi educative, menite să stimuleze „renaşterea naţională“ a provinciei şi armonizarea cu Ţara, primită, însă, cu mari rezerve de o mare parte a populaţiei. Apar numeroase ziare, în română (dar şi rusă), urmează un val de democratizare şi efervescenţă culturală. Spre sfîrşitul anilor ’20, în contextul crizei economice, administraţia românească, iritată de numeroşii rusofili prezenţi pe scena culturală de la Chişinău, porneşte un val de represalii împotriva presei în limba rusă, înteţit în decada următoare. Între timp, însă, are loc şi o resurgenţă a presei româneşti, ca urmare a apariţiei unei noi generaţii şcolite în liceele româneşti din provincie şi din Regat. Această generaţie, care va milita pentru regionalism (citeşte tradiţionalism) şi modernism (citeşte simbolism), va creşte, însă, pentru a se opune generaţiei înfăptuitoare a Unirii, formată în şcolile ţariste, cantonată în spiritul literaturii române de la 1848 (citeşte paşoptism, tradiţionalism), într-un evident decalaj faţă de România. Odată cu venirea sovieticilor, contradicţiile se adîncesc, iar ruptura devine inevitabilă. Tinerii (şi, la fel, din motive evidente, scriitorii evrei) decid să rămînă în Basarabia şi să colaboreze cu sovieticii, în numele convingerilor lor regionaliste şi socialiste, iar generaţia Unirii se refugiază în România. Constituirea, în 1924, a RASSM, a unei republici sovietice autointitulate moldovenească (dar cu o populaţie preponderent slavă), la frontiera de est a României, evident menită să suscite interesul Basarabiei pentru o eventuală alipire la URSS, va configura alte două tabere scriitoriceşti aflate în permanent conflict (mult mai agresiv).

Prin urmare, dacă în România scriitorii au fost împărţiţi, imediat după 1989, în funcţie de gradul de compromitere prin asociere cu puterea comunistă, în cazul lui Petru Negură, în contextul mai complicat al Basarabiei, alte criterii capătă prioritate, cum ar fi cel generaţionist, etnic sau geografic. Şase fişe biografice de scriitori sînt inserate în carte pentru a exemplifica facţiunile antagonice din USM, în diferitele etape istorice. Astfel, Pan Halippa este reprezentantul generaţiei Unirii, opus lui N. Costenco, lider al „regionaliştilor“; între 1940 şi 1944, se pot distinge în USM trei categorii de scriitori, regionaliştii, evreii şi „ilegaliştii“ (numai doi, dar foarte importanţi, comuniştii E. Bucov şi Andrei Lupan); după război, pe aceeaşi scenă vor evolua transnistrenii (reprezentaţi de Ion Canna şi Mozes Kahana), într-o continuă şi feroce luptă cu basarabenii (Emilian Bucov şi Liviu Deleanu) şi, în final, după 1950, scriitorii „dezgheţului“ (Ion Druţă şi Ariadna Şalari). Aflaţi mereu în situaţia ingrată de a reconcilia teme şi perspective politice şi culturale ireconciliabile, în timp ce USM este măcinată de lupte intestine extrem de consumatoare, sub directa supraveghere şi comandă ale CC al PCM şi ale Uniunii Scriitorilor de la Moscova, scriitorii moldoveni se vor vedea forţaţi să lase literatura pe ultimul plan.

Chestiunile arzătoare sînt cele legate de moştenirea culturală şi de limbă şi, bineînţeles, cele politice. Situaţiile aberante, tragicomice abundă, cum ar fi faptul că ţara rămîne un timp fără manuale de literatură (în siajul dilemei legate de asumarea patrimoniului literar moldo-român), faptul că nu se pot traduce în limba „moldovenească“ nici măcar cărţile clasice ale marxism-leninismului, din cauza lipsei termenilor de specialitate (ce trebuiau împrumutaţi din română) sau că se încearcă traducerea lui Sadoveanu în „limba moldovenească“ etc. Aşa cum este pusă în pagină de Petru Negură, aventura scriitorilor moldoveni în USM – o uniune a scriitorilor care nu sînt lăsaţi să fie scriitori sau nu sînt, pur şi simplu, scriitori, înfiinţată într-o ţară în care stabilirea şi, mai ales, asumarea propriei identităţi echivalează cu un obstacol insurmontabil, pare demnă de o distopie orwelliano-kafkiană, atunci cînd nu aduce mai mult cu universul lipsit de orice logică imaginat de Ishiguro în atît de controversata lui operă, sfidătoare a inclusiv celor mai elementare convenţii literare, Nemîngîiaţii. Un studiu în egală măsură captivant şi extrem de util.

Petru NEGURĂ Nici eroi, nici trădători Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă Prefaţă de Catherine Durandin Editura Cartier, 2014, 444 p.