Ideologia stalinistă şi inventarea „literaturii moldoveneşti”

Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă, Editura Cartier, Chişinău, 2014, 442 pag.

Mi se pare scandaloasă indiferenţa cu care a fost tratată cartea lui Petru Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă.

Atât subiectul şi metoda, cât şi realizarea cărţii meritau, în opinia mea, o amplă dezbatere critică. Literatura română din Basarabia este parte componentă a literaturii române, „una şi indivizibilă” (vorba lui Călinescu), iar minuţioasa cercetare a lui Petru Negură răspunde multor întrebări care s-au pus şi dincoace de Prut, după prăbuşirea comunismului. Stalinismul a fost, în pofida unor „tuşe” locale, o ideologie coerentă, care a produs rezultate similare şi la noi, chiar dacă la o scară diferită. De asemenea, cu toate că obiectivul urmărit de regimul sovietic în Basarabia a fost ruperea provinciei de România sub toate aspectele, unele demersuri locale au fost capitole ale unui plan mai amplu, de dezrădăcinare spirituală a românităţii, în întregul ei. Sunt chestiuni care privesc la modul stringent cultura română de azi, literatura şi istoria deopotrivă.

Titlul lui Petru Negură e polemic, căci scriitorii „moldoveni” din perioada stalinistă au fost consideraţi fie „eroi” (între 1944-1991), fie trădători (după destrămarea URSS). Autorul a dorit, însă, să marcheze o distanţă faţă de istoria literară de tip politic sau moral: metoda sa este sociologică, în mare măsură, investigând poziţionarea autorilor basarabeni faţă de un câmp literar, ale cărui limite şi reguli erau stabilite la Moscova. În locul odei, respectiv, pamfletului, el alege instrumentul înţelegerii mecanismelor care au susţinut aşa-zisa „literatură moldovenească”. Este o opţiune curajoasă, care explică, parţial, receptarea rezervată a cărţii, atât în Basarabia, cât şi la noi. Majoritatea a înghiţit destul de greu refuzul autorului de a emite judecăţi morale, în timp ce minoritatea nostalgică a digerat şi mai greu expunerea falsităţii totale a sistemului de valori pe care s-a bazat existenţa „Moldovei sovietice”.

Cartea, în sine, este eminentă şi îl recomandă pe Petru Negură drept un istoric literar de cea mai bună calitate. El îşi începe investigaţia analizând contrastiv, în două capitole succesive, situaţia din câmpul literar al Basarabiei interbelice, şi, respectiv, al invenţiei sovietice numite „Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească”, înfiinţată pe malul stâng al Nistrului, în 1924. Adevărat cap de pod al subminării unităţii naţionale româneşti, RASSM a fost „laboratorul” în care s-au experimentat, între 1924 şi 1940, toate metodele prin care, după 1944, vor fi desfigurate atât Basarabia, transformată în republică sovietică, cât şi România. Aici apare teoria unei limbi şi naţiuni „moldoveneşti”, distincte de cea română, se creează o primă „ierarhie” literară comunistă şi se declanşează campaniile represive prin care câmpul literar este subordonat ideologic. Petru Negură demonstrează convingător că întreaga istorie a „literaturii moldoveneşti” dintre 1944 şi 1991 s-a scris în raportul complicat dintre grupul de scriitori români care aleg, în 1941, să plece cu Armata Roşie şi să revină, în 1944, ca agenţi ai puterii sovietice (Nicolai Costenco, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Andrei Lupan ş.a.) , şi „proto-moldoveniştii” de la Tiraspol, din RASSM.

Următoarele două capitole sunt dedicate etapelor naşterii acestei „literaturi”: momentul crucial al războiului, respectiv ultimii ani ai stalinismului. Petru Negură citeşte presa literară, consultă arhivele şi documentează impecabil parcursul naşterii aşa-zisei literaturi.

Ultimul capitol este dedicat câmpurilor semantice/tematice ale noii literaturi, analiză care încoronează demonstraţia dependenţei ei de „linia” impusă de la Moscova.

Cercetarea are limite obiective şi metodologice, desigur. În Basarabia nu există CNSAS, iar arhivele fostului KGB ar fi fost transferate la Tiraspol, fiind inaccesibile istoricului literar. Nu ştim, deci, care scriitor s-a poziţionat într-un câmp literar şi care a lucrat direct pentru spionajul sovietic (ceea ce face transgresarea distincţiei erou/ trădător şi mai problematică). Metoda sociologică, pe de altă parte, se dezinteresează de estetic, ceea ce duce la consecinţa paradoxală ca nici un rând din textele literare citate să nu aparţină, de fapt, literaturii, ci propagandei. Cu foarte puţine excepţii (Liviu Deleanu, George Meniuc), nici unul dintre „personajele” cărţii nu este scriitor. Fapt care pune sub semnul întrebării subtitlul cărţii şi o parte din concluziile ei.

Dincolo de limite, însă, Nici eroi, nici trădători este o carte fundamentală pentru înţelegerea literaturii române din Basarabia şi chiar a istoriei Basarabiei, în perioada comunistă şi după.